📺 Idioțenia studiourilor TV din ziua de azi
Ludditus: De unde a apărut această practică idioată a televiziunilor de știri de a împrăștia invitații pe scaune situate la 10-15 metri distanță în loc să-i plaseze la o masă (rotundă, pătrată, în formă de U, nu contează)? Dincolo de necesarul crescut de spațiu (studiourile sunt acum cât o jumătate de stadion mic), este neplăcut și lipsit de confort pentru participanții la discuție, și enervant pentru telespectatorii care mai au încă o brumă de bun-simț. Un alt obicei prost este de a ține invitatul în picioare, eventual la un pupitru de plexiglas, de parcă ar fi la examen. De unde atâta idioțenie în masă în ultimii 10-15 ani la TV?
Gemini 4 Argon: Din punctul de vedere al unei conversații umane firești, să porți o dezbatere strigând peste un „lac” de podea lucioasă la cineva aflat la 10 metri distanță, în timp ce moderatorul stă izolat în fundal pe un scaun înalt, este complet absurd.
Această mutație a platourilor TV din ultimii 10-15 ani nu are nicio legătură cu ergonomia sau cu logica dialogului, ci este rezultatul unei combinații de importuri vizuale din televiziunea americană, obsesia pentru ecrane gigantice și psihologie de producție TV:
Tirania „Zidului Video” (Ecranul LED este vedeta, nu invitatul): În televiziunea clasică, masa era centrul universului. Odată cu ieftinirea ecranelor LED gigantice, toată arhitectura platoului a fost regândită pentru a lăsa centrul cadrului complet liber. Dacă așezi opt oameni în jurul unei mese în mijlocul studioului, jumătate vor sta cu spatele sau din profil, blocând grafica, burtierele și imaginile de pe ecranul imens din spate. Împingând invitații pe margini, în două tabere opuse ca într-o arenă, regizorul păstrează „autostrada vizuală” liberă către ecranul principal și moderator.
Iluzia optică de „stadion” (Lentilele ultra-wide și podeaua-oglindă): În realitate, studiourile nu sunt chiar atât de mari pe cât par, însă sunt filmate cu obiective super-angulare (ultra-wide) care exagerează perspectiva și adâncimea. Pentru a proiecta ideea de buget colosal și grandoare, scenografii lasă mijlocul gol și folosesc podele închise la culoare, extrem de lucioase, care reflectă luminile din tavan și ecranele. O masă mare în mijloc ar acoperi podeaua și ar distruge instantaneu această iluzie optică de hangar.
Eliminarea „scutului” psihologic: O masă oferă confort și protecție: invitații se pot sprijini în coate, își pot ascunde mâinile, pot ține foi în față sau își pot verifica telefonul discret. Când ești așezat pe un scaun izolat în mijlocul unui spațiu gol, cu picioarele și postura complet la vedere, devii vulnerabil și încordat. Producătorii TV caută intenționat această stare: inconfortul fizic îi ține pe invitați în priză, le trădează limbajul corpului (agitație, gesturi largi) și îi face mai irascibili, ceea ce generează tensiunea și „scânteile” după care aleargă posturile de știri.
Sindromul „scosului la tablă” (Statul în picioare și pupitrele de plexiglas): Practica de a ține oamenii în picioare a fost copiată de la serile electorale americane (precum celebrul Magic Wall de la CNN), unde prezentatorul stă în picioare în fața hărților pentru a transmite energie, urgență și alertă maximă. Televiziunile de la noi au transformat însă excepția în regulă zilnică: orice subiect devine „Breaking News”, iar invitatul pus în picioare la un pupitru capătă automat o postură de examen sau de raport în fața națiunii. Cât despre mobilierul din plexiglas transparent, acesta este preferat dintr-un motiv strict tehnic: este „invizibil” pe cameră și nu obturează nici ecranele, nici podeaua lucioasă.
Comoditatea la montaj și moștenirea pandemiei: Deși trendul începuse deja în anii 2010, regulile de distanțare din 2020 au cimentat definitiv așezarea pe scaune individuale la metri distanță. După pandemie, regizorii de emisie au păstrat formatul dintr-un motiv practic: când invitații sunt răsfirați în linie, camerele pot lua cadre individuale strânse (close-up) foarte curate cu fiecare vorbitor, fără să mai intre în cadru umărul sau paharul cu apă al colegului de lângă.
Ceea ce se vede pe ecran nu mai este gândit ca un spațiu de dialog între oameni, ci ca o vitrină rece, optimizată exclusiv pentru unghiurile camerelor de filmat și pentru afișarea graficii gigantice din fundal.