🇫🇷💥 Un intelectual român despre situația din Franța
Nu-mi place personajul Adrian Papahagi pentru că este un creștinopat, însă este un intelectual indiscutabil: Paris IV-Sorbonne, École Normale Supérieure, Paris 1 Panthéon-Sorbonne, PhD, dr. habil.
Iată ce a postat pe Facebook în contextul dezastrului din Franța:
Comunistoizii și stângiștii spun: "defavorizații se revoltă, dați-le mai mulți bani și vor fi băieți de treabă". Fals!
În Franța e plin de emigranți. N-am văzut chinezi între spărgători. Imensa majoritate erau africani, din Magreb și Africa subsahariană.
Am locuit 8 ani la Paris. Am avut bursă 2 ani (1997-1999), salariu de asistent 2 ani (2003-2005). Între ele, 4 ani, am trăit din plata cu ora la trei universități (Paris IV, Paris VII și Institut Catholique), adică o mizerie (câteva mii de euro pe an). Ca să supraviețuim (aveam un copil mic, născut în 1999), dădeam meditații de 6 ori pe săptămână (luni, marți, miercuri, joi, și sâmbătă două runde). Soția mea lucra și ea: navetă la universitatea din Lille, la o oră de TGV și încă o oră de metrouri, sau cu diverse contracte temporare și precare (transcrieri fonetice într-un proiect CNRS la Lyon, bibliotecară la Bibl. Sainte-Geneviève etc.).
Aveam 20 și ceva de ani, nu eram cetățeni francezi sau UE, și trebuia să cerem permis de muncă (cu mari umilințe birocratice și așteptări de câte o lună-două, timp în care nu eram plătiți) pentru fiecare oră lucrată, pentru fiecare job care putea dura câteva luni sau un an. Aveam câte 4-5 permise de muncă an de an. Așa supraviețuiam, de la an la an, nesiguri că vom putea rămâne încă un an la Paris, ca să ne terminăm tezele.
Nu ne-am permis să avem mașină. Prima mașină mi-am cumpărat-o la 40 de ani, fiindcă și salariul meu de lector în România, din 2005 până prin 2012, nu s-a ridicat peste 1200 lei, adică vreo 300-400€ la vremea aceea. Nu aveam nici măcar telefon portabil, produs de lux în anii 2000. Ne-am mutat în fiecare an, fiindcă închiriam de la tot soiul de cunoștințe, adesea colegi americani care aveau apartamente în Paris. Odată eram disperați, fiindcă nu știam în aprilie unde vom locui în septembrie, dar Dumnezeu nu ne-a lăsat, și o colegă de la ENS ne-a propus în noaptea de Paști, în cripta de la Saint-Sulpice, să preluăm apartamentul lor, din care se mutau la toamnă. Nu ne permiteam să închiriem prin agenții, fiindcă cereau venituri de trei ori cât salariul pentru fiecare din soți; eu abia câștigam de două ori chiria din 10 surse și peticeli.
Și nu am spart nimic, nu am ars nimic, nu am furat din magazine, nu am luat niciodată autobuzul sau metroul fără să fac bilet. Am plătit chirii mari pentru acum 20 de ani, iar în anii în care am câștigat mai mult am plătit și impozit (țin minte și acum, 1500€/an, a fost un șoc). Am căutat să stăm în cartierele bune, plătind mult și nemaipermițându-ne nimic (teatru, cinema, restaurante). Cele două luni de vară în țară erau o ușurare financiară uriașă.
Cu toate acestea, nu uram Franța. Dimpotrivă, simțeam că e un imens privilegiu să trăim, să studiem și să predăm la Paris. După 5 ani de rezidență în Franța, am cerut cetățenia franceză. Eu predam cu contract pe durată nedeterminată Catho, și cu contracte temporare la Sorbona, soția mea la Lille. Ambii aveam masterate la Paris IV și Paris III, eram doctoranzi la aceste universități și trecuserăm pe la ENS. Aveam un copil născut la Paris, vorbeam perfect franceza, arătam ca orice francez. Ni s-a refuzat, pe motiv că eram "precari".
Wallah, nu la fel judecă Mohammad, 17 ani, născut francez din părinți sudanezi, și ei cetățeni francezi. El locuiește într-un HLM, într-un apartament social primit de la primărie, pentru care maică-sa (taică-su s-a evaporat) plătește 600 €/lună. Au un Renault vechi, cumpărat cu 2000 €, câștigați de Mohammad din droguri – e foarte mândru de asta. Mohammad s-a lăsat de școală la 14 ani. Mai merge din când în când la liceu, ca să fure de la colegi, să mai înghesuie o fată, sau să le paseze colegilor pastile de droguri. A intrat în gașcă cu Ali și Fouad, care deja fac bani buni din trafic. Unul fură telefoane, altul vinde "shit" (hașiș). Mohammad merge uneori și la moschee: au un imam bun, din Somalia, care îi învață că ei sunt dreptcredincioși și aleșii lui Allah, femeile franceze niște cățele în călduri și francezii albi niște necredincioși spurcați, care merită moartea. Mohammad urăște Franța. Nu a fost niciodată în Sudan, vorbește doar franceză, dar se simte străin.
La fiecare manifestație, Mohammad își pune treningul negru, își trage cagula, și merge la spart magazine. Ocazii se ivesc o dată la câteva luni. E ocazia perfectă să facă un ban, să-și ajute mama, care abia se descurcă spălând toaletele la primărie, pe salariul minim (1447€/lună – atâta s-a putut, căci nu a făcut nicio școală, și abia vorbește franceza).
Toată seara de sâmbătă, alături de gașca din cartier, Mohammad a spart magazine. Numai chestii scumpe: Apple, bijuterii, Vuitton etc. Apucă tot ce poate, apoi vinde în cartier și chiar la școală. Un iPhone nou sau o geantă Vuitton mai mică 500€ – chilipir. A fost prins de vreo cinci ori. E minor și nu pățește nimic. E lăsat liber după câteva zile, uneori ore. Justiția e indulgentă. Mai primește un baston peste spinare, dar dă și el cu sete în vânzători, burghezi, polițiști. Îi urăște pe toți. Ura e principalul lui sentiment. Îl urăște pe taică-su, un bețiv hoțoman, care a lăsat-o pe maică-sa singură cu trei copii. O urăște și pe maică-sa, care nu-i bună de nimic, dar îi e și milă de ea și vrea s-o ajute. Îi urăște pe qaizii din cartier, care îi taxează veniturile, dar îi și invidiază, că umblă cu BMW. Urăște mai ales albii cu bani, francezii nativi, care stau în casele mari de piatră cu femei goale sculptate sprijinind balcoane. Urăște poliția. Mai ales poliția. Își urăște condiția. Nu va fi niciodată nici francez adevărat, nu mai poate fi sudanez, n-a ieșit niciodată din regiunea pariziană. În metrou, oamenii își pleacă privirile când intră el și gașca (se deplasează prin Paris numai în grup). Toți știu că dacă îi enervează o pățesc. Asta e mândria lui. Și Allah. Fiindcă el e credincios, și restul niște spurcați. Care merită să fie jefuiți, bătuți, uciși chiar.
Mohammad nu se va integra niciodată. Nu ai unde să-l expulzezi. La 21 de ani va ucide și va intra în sfârșit în închisoare. Va sta 8 ani din 20. Va ieși mai rău și mai furios la 29 de ani. Va mai face niște răutăți, iar pe la 35 de ani va fi ucis de un somalez la Fleury-Mérogis*. Pe urmele lui, Malik, frate-su mai mic, va avea o lungă carieră de infractor. Va scăpa numai Fatima, sora lor cea mai mică, care nu va termina liceul, însă se va căsători la 18 ani cu Ahmed, care a moștenit de la taică-su o mică șaormerie în Aubervilliers. Va purta vălul islamic și va trăi supusă și fericită în umbra lui. Va avea 5 copii: viitorul Franței.
PS: Un interviu cu un posibil Mohammad în primul comentariu.
*Maison d'arrêt de Fleury-Mérogis