Mi-am promis că nu mai scriu nimic în românește sau despre România, pentru că și așa doar boții de indexare ce mă mai citesc. Voi face o excepție azi, pentru că mi se pare incredibil ce se întâmplă și cum e privită realitatea de imbecila populație carpato-danubiano-pontică.

Preambul

IANAL, recte I Am Not A Lawyer. Am citit însă, încă de pe la 10 ani, Codul Penal (ăla din 1969 al lui Dongoroz, liberalul pe care comuniștii nu l-au mazilit, fiind mai bun decât toți „experții sovietici” în Drept, un Cod mai bun decât ce avem acum) și Codul de Procedură Penală ale Republicii Socialiste România, precum și compendiul lui Zilberstein Drept procesual civil. Îndreptar de practică judiciară (dar parcă era ediția 1978, nu 1980). CPP din 1968 era o operă de artă, în ciuda unei terminologii care poate crea confuzii astăzi; de pildă, apelul și recursul erau o singură cale de atac numită recurs. Codul Civil mi s-a părut prea indigest la vremea aia, iar mai târziu s-a rătăcit. Post-Loviluție, și mai exact de când cu zeul Internet, am citit legislație și cazuistică din Hexagon, plus decizii cheie ale SCOTUS. La ultimele am apreciat argumentația, adesea de excepție. Hotărârile CEDO, în engleză sau franceză, au o argumentație un pic chinuită în opinia mea, iar în final, chiar și când dau cuiva dreptate, nu-i oferă reparații pe măsură („da, ai dreptate te-au futut în cur, dar mai mult decât să-i rugăm să-ți dea câteva mii de euro nu putem, chiar dacă tu deja ai cheltuit mult mai mult”).

Am așadar tupeul de a afirma că înțeleg suficient de bine Dreptul, poate chiar mai bine decât unii profesioniști. Când Judecătoriile și Tribunalele din România au un număr înfiorător de mare de sentințe răsturnate în apel, iar cele 15 Curți de Apel din România au un număr revoltător de mare de decizii casate de ÎCCJ, te întrebi ce căcat de noțiuni de Drept au judecătorii ăia. Știu că genul ăsta de întrebări nu se pun în nici o țară, dar le pun eu:

  • Cum se poate crede că judecătorii care eliberează adulți care au avut raporturi sexuale cu minore sub 15 ani (adesea 10-12 ani) știu să citească un act normativ? „Fata nu s-a plâns când a futut-o tac’su, deci inculpatul e liber.” Art. 220 NCP: închisoare 1-5 ani dacă minorul are 13-15 ani, 2-7 ani dacă minorul are sub 13 ani, asta dacă făptuitorul are cu mai mult de 3 ani decât victima; comisă de tată sau frate, se încadrează la 3 la 10 ani. Deci astfel de retardați sunt judecători, nu săpători de șanțuri?
  • Dacă o treime sau o jumătate din sentințele de primă instanță sunt răsturnate în apel, cât de prost să fii să NU faci apel la TOATE hotărârile atacabile? (Numai în filmele americane nimeni nu contestă nici o sentință, decât pe viciu de procedură, ceea ce ar fi recurs în casație.)
  • Dacă adesea mai mult de jumătate din sentințele unei Curți de Apel sunt casate și rejudecate de ÎCCJ, nu doar că prost să fii să nu faci recurs când poți, dar la ce mai sunt bune Curțile de Apel? Nu mai bine le desființăm, și economisim banii prin trimiterea cauzelor direct la ÎCCJ? La fel și cu primele instanțe, Judecătorii sau Tribunale, care se vede treaba că nu cunosc legea, sau în orice caz, instanțele superioare citesc altfel legea și hotărăsc altceva, adică pe dos!
  • Dar cum să mai ai încredere în vreo instanță, când la atacarea unei hotărâri ai toate șansele să obții răsturnarea ei și o decizie mai favorabilă părții care a inițiat apelul sau recursul?
  • Cui îi pasă care este adevărul, și cui îi pasă dacă judecătorii din instanțele inferioare sunt incompetenți, când în apel sau în casație sunt răsturnate hotărâri pe bandă rulantă? Adică dacă un judecător cu competențe recunoscute de patalamale zice „e albă”, dar alt judecător cu competențe și mai recunoscute zice „ba e neagră”, și rămâne așa, ce înseamnă asta: că primul judecător e incompetent, neglijent sau prost, că legea e neclară, sau că adevărul e decis în mod arbitrar? Oricum, nimănui nu-i pasă.

E adevărat că mentalitatea din Statele Unite nu este aceea că Adevărul învinge, iar Justiția se administrează (nu Dreptatea, care nu există, ci Justiția, care înseamnă aplicarea legii), ci aceea că „procurorul a învins” sau „avocatul apărării a învins”. Fix ca la un meci de baseball, unde nu există adevăr sau dreptate, ci o luptă cu aparență de sport. Competiție, nu justiție. Nici nu se pune problema ca adevărul să învingă! Dar sistemul din Common Law este adversarial, adică judecătorul e un simplu arbitru care supervizează „lupta” dintre avocatul public (procurorul) și celălalt avocat. Noi în Europa continentală avem un sistem zis inchizitorial, în care judecătorul joacă un rol activ. Sau ar trebui să o facă.

CCR, un gunoi politic

Nu am loc să exprim amploare scârbei pe care o am față de Curtea Constituțională a României, un instrument în întregime politizat și aservit mafiei. Cu mici excepții, instanțele cu competențe constituționale din majoritatea țărilor pretins civilizate au hibe similare CCR-ului: judecătorii sunt numiți de instituții politice pe criterii politice, nu de competență profesională; judecătorii acestor instituiții nici măcar nu e obligatoriu să fie judecători de meserie! (Sistemul de „judecători care nu-s judecători la bază” mai apare în Tribunalele Comerciale și alte instanțe de arbitraj comercial, sau uneori în instituții similare judecătoriilor de pace. Asta nu înseamnă că e bine cum e.)

Că România este condusă în ultimii ani, atât la nivel executiv, cât și la nivel legislativ, de CCR, nu este o noutate. (La un caz iar… pac! La Răsboiul. Adică la CCR.) Că CCR a fost mereu în slujba FSN-PDSR-PSD și a structurilor mafiote, iarăși e de notorietate. („După cum bine se știe, …”) Că CCR-ului i se rupe de conflictul de interese și decide că lefurile și pensiile pot fi tăiate, dar nu pentru ei și pentru ceilalți judecători, asta e clar. Târâturile astea sucesc logica și îndrăznesc argumentații de stă mâța în coadă. Dar, vorba aia, dacă le convine, pe de o parte Codruța Kövesi a fost demisă legal și constituțional, deși CEDO a stabilit că i s-a refuzat dreptul la apărare, incriminând implicit și CCR, care zice cu tupeu că nu ea a fost de vină (deși CCR l-a forțat pe Președinte în mai 2018 să semneze decretul ilegal de demitere, fapt consemnat și de CEDO!), iar pe de altă parte Renate „curvă politică” Weber nu a fost demisă constituțional de Parlament, că uite de-aia! (E adevărat că faptul că ocupantul unei anumite poziții publice este numit de o instituție nu înseamnă automat că aceeași instituție poate retrage asignarea acelei persoane, mai ales în absența unei proceduri clare, dar CCR oricum stabilește „adevărurile constituționale” după bunul ei plac.)

Crasa iresponsabilitate a CCR este încă și mai revoltătoare decât tertipurile lor politicianiste. Iar pandemia COVID-19 a evidențiat asta cu asupra de măsură.

Era cât pe-aci să scriu o postare similară atunci când, pe 25 iunie 2020, CCR a dat satisfacție Avocatului Toporului (sic!) și a desființat toate amenzile date ca urmare a Stării de Urgență! Este de înțeles că între 500 și 10.000 de lei este o distanță enormă, și că în absența unor criterii clare de stabilire a gravității unei contravenții se pot aplica amenzi arbitrar de mari, generând astfel abuzuri, dar ce om normal la cap ar fi ales opțiunea idioată din următoarele două?

  1. Se anulează complet articolele de lege respective, anulând de jure și de facto și toate amenzile aplicate, indiferent de aspectul real al contravențiilor și de impactul social și epidemiologic. De acum înainte nu se mai pot aplica amenzi, ura! (Sunt Gigel și pot să ud și canapeaua.) Parlamentul nu are decât să coacă o nouă lege, mai bună și mai dreaptă (amin!).
  2. Considerând neconstituțională lipsa de criterii obiective de cuantificare a gravității încălcării legii și ordonanței discutate și de transformare în amendă a acestei gravități, se hotărăște ca legea să fie interpretată în sensul obligativității aplicării în toate cazurile a cuantumului minim al amenzii, de 500 de lei, urmând ca legiuitorul să poată amenda ulterior legea cu corectarea aspectelor menționate. Amenzile deja aplicate, indiferent de valoare, se modifică în amenzi în cuantum de 500 de lei.

E cunoscut ce a ales să facă CCR. OK, CCR nu poate crea lege, ea poate doar hotărî cum se interpretează, sau poate anula, dar aceste cozi de topor nu au decât toporul ca unealtă. Hai să ne gândim la următorul scenariu:

  1. Parlamentul dă brusc o lege de modificare a Codului Penal, și stabilește că violul se pedepsește cu închisoare de la 20 la 25 de ani, interzicerea exercitării unor drepturi și confiscarea averii în toate cazurile.
  2. CCR consideră pedeapsa nejustificat de mare, și constată lipsa unor criterii de departajare.
  3. CCR anulează complet articolul privitor la viol, așa cum a fost modificat de lege, fără a restabili formula anterioară (cum ar fi logic) sau o altă formulă interimară (dacă formula anterioară e considerată și ea inacceptabilă).
  4. Pe cale consecință, violul devine legal în România, și nici un viol nu mai poate fi pedepsit, iar cei aflați în închisoare pentru viol pot cere rejudecarea conform legii mai favorabile, urmând eliberarea și reabilitatea acestor violatori!

La ce idioți iresponsabili sunt în CCR, scenariul de sus devine chiar plauzibil. Ce mai contează dacă e o pandemie de COVID-19 sau una de violatori și pedofili?

CA + ÎCCJ join the club

CA: cică „un student la Drept a reușit să anuleze pandemia de COVID-19 în instanță!”

Fiind vorba de o hotărâre recentă a Curții de Apel București, nu este disponibilă decât soluția pe scurt:

Complet: 9-Completul 2 Fond Tip solutie: Admite in parte cererea Solutia pe scurt: Sesizeaza Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr.136/2020. Admite actiunea in parte. Constata inexistenta HCNSU nr.36/21.07.2020. Respinge capatul de cerere privind publicarea in Monitorul Oficial. Obliga paratul CNSU la plata catre reclamant a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, constand in taxa de timbru. Cu recurs, in 15 zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Bucuresti, sub sanctiunea nulitatii. Pronuntata prin punerea solutiei la dispozitia partilor, prin intermediul grefei instantei, azi, 01.07.2021. Document: Hotarâre 1075/2021 01.07.2021

Așadar, Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență prin care se declara existența pandemiei COVID-19 în România nu există din punct de vedere legal, căci nu a fost publicată în Monitorul Oficial! Pe care de consecință nici pandemia nu există!

Știți de la ce a plecat toată tărășenia? Nedreptatea făcută acestui căcat cu ochi, absolvent de Electronică și student la Drept, a fost aceea de a-l amenda noaptea la ora 23, când era singur pe stradă, dar nu purta mască! Iar jegul ăsta nu a găsit alt mod de a anula o amendă nedreaptă rezultată dintr-un act normativ care a impus restricții exagerate, nejustificat de mari, decât prin anularea… pandemiei!

Să vă dau un pont gratis: data viitoare când vă nemulțumește o poprire de la Fisc, încercați să atacați și să desființați Constituția. Dacă reușiți să faceți o instanță să constate inexistența României, atunci nu există nici Fiscul, și ați scăpat!

ÎCCJ: dar există un precedent la un nivel încă și mai înalt, la care avem motivarea ÎCCJ! DECIZIA nr. 3479 din 9 iunie 2021, care dă câștig de cauză unei reclamante împotriva aceluiași Comitet Național pentru Situații de Urgență, și care anulează o altă hotărâre a CNSU, 9/2021 privind aprobarea listei țărilor/zonelor/teritoriilor cu risc epidemiologic ridicat pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea!

Bun, fomeia asta avea și ea nemulțumirea ei. Probabil că imbecila nu a vrut să stea în carantină. Ce căcat de avocat a reprezentat-o? Prezis un negaționist, un conspiraționist, un refuznik, unul pentru care pandemia nu există!

Ei bine, această decizie m-a înfuriat mai mult decât cazurile discutate anterior. De ce? Pentru că un complet al ÎCCJ a comis mai multe abuzuri de drept vizibile cu ochiul liber în motivare, cu un tupeu nemaivăzut!

👉 Primul abuz de drept: anulând hotărârea instanței de fond, ÎCCJ respinge cererea de intervenție accesorie a Departamentului pentru Situații de Urgență, în cea mai patentă încălcare a logicii elementare a cuvintelor!

Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul CNSU, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de admitere în principiu a acesteia, este nelegală. Potrivit art. 61 din Codul de procedură civilă, (1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți. Departamentul pentru Situații de Urgență nu a justificat un interes propriu în susținerea poziției procesuale a emitentului actului atacat, astfel încât cererea de intervenție trebuia respinsă ca inadmisibilă. Faptul că, potrivit art. 8^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004, DSU asigură secretariatul tehnic permanent al CNSU nu constituie o justificare pentru participarea, în nume propriu, în calitatea de intervenient, a acestei instituții într-un litigiu în care se discută legalitatea unui act administrativ emis de CNSU, întrucât DSU nu poate obține, personal, niciun folos practic ca urmare a derulării prezentului litigiu. De altfel, art. 8^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 prevede că DSU asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Național „prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență“, astfel încât, nici din acest punct de vedere, participarea, în nume personal, a DSU la prezentul litigiu nu este justificată. Prin întâmpinare, intimatul-intervenient a invocat și calitatea șefului DSU de vicepreședinte al CNSU, dar Înalta Curte de Casație și Justiție constată că un astfel de cumul de funcții nu poate constitui, în sine, un argument în sprijinul existenței unui interes al instituției, în ansamblu, pentru participarea la prezentul litigiu. În fine, referitor la faptul că prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 13/22.01.2021 directorul general al Departamentului pentru Situații de Urgență efectuează operațiuni aferente acțiunilor în instanță care implică plata taxelor de timbru și a cheltuielilor de judecată la care ar putea fi obligat CNSU, Înalta Curte constată că aceste prevederi confirmă faptul că acțiunile DSU nu pot fi realizate în nume propriu, ci doar în numele și pentru emitentul actului atacat. Or, intervenția accesorie nu se confundă cu reprezentarea unei instituții de către o altă instituție publică, în cazul intervenției actele intervenientului fiind realizate în nume propriu, în temeiul unui interes personal pentru participarea la litigiu.

Dacă nu vă e limpede cu câtă reavoință a fost sucită logica, să presupunem următoarea situație:

  1. Ministrul Afacerilor Interne emite un Ordin de Ministru.
  2. Inspectoratul General al Poliției Române, instituție subordonată, îl aplică.
  3. În aplicarea acestui Ordin, un polițist angajat la Poliția Țăndărei întreprinde o acțiune pe care un cetățean o consideră nedreaptă și ilegală.
  4. Dorind să anuleze Ordinul de Ministru care a stat la baza acțiunii polițistului, petentul nu va da în judecată nici Poliția Țăndărei, nici IGPR, ci MAI, așa cum e logic.
  5. ÎCCJ respinge intervenția în proces atât a IGPR, cât și a Poliției Țăndărei, întrucât, conform unei analize chinuite, acestea nu pot justifica un interes propriu, deși IGPR aplică OM emis de MAI, iar Poliția Țăndărei a acționat în speță în aplicarea aceluiași OM!

Absurd, dar așa judecă (fără de giudeț) juzii din România de azi. Nu știu cum sunt definite „interesul propriu” și „folosul personal”, dar DSU este 100% interesată în procesele CNSU:

  • DSU aplică hotărârile CNSU și implementează în teritoriu prevederile acestora.
  • Asigurând secretariatul tehnic permanent al CNSU prin instituția IGSU subordonată DSU, DSU stă la baza multora din hotărârile CNSU.
  • Prezența șefului DSU în CNSU ca vicepreședinte al CNSU nu face decât să dovedească și mai mult integrarea sinergică a DSU în CNSU, și cu atât mai mult „interesul” și „folosul”.
  • Dacă „intervenția accesorie nu se confundă cu reprezentarea unei instituții de către o altă instituție publică”, atunci trebuie remarcat și faptul că intervenția DSU în acest dosar este tot una accesorie, nu principală, după cum este citat chiar în motivarea instanței!

Zău că-mi vine să mă duc în Congo, Costa Rica, sau Rusia. Nu cred că poate exista mai multă reavoință decât la ÎCCJ. Instanța de fond hotărâse just, dar vin aceste capete de… pardon, judecător-președinte era Adriana Florina Secrețeanu. De ce nu s-a dorit prezența DSU în proces? Pentru a nu judeca pe baza unor argumente mai bine documentate?

👉 Al doilea abuz de drept: pentru a constata inexistența de drept a hotărârilor CNSU nepublicate în Monitorul Oficial, ÎCCJ reclasifică CNSU din punct de vedere legal!

În ceea ce privește fondul cauzei, o primă problemă care se pune în speță se referă la obligația publicării ordinului atacat. Instanța de fond a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, întrucât CNSU nu este un organ al administrației publice centrale de specialitate, ci un organism interinstituțional. Aceste susțineri nu sunt împărtășite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, (1) În vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României: a) deciziile prim-ministrului clasificate, potrivit legii; b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și cele cu caracter individual, emise de autoritățile administrative autonome și de organele administrației publice centrale de specialitate.

Referitor la administrația publică, în Constituția României sunt reglementate două categorii, respectiv administrația publică centrală de specialitate (cap. V secțiunea I din Constituția României) și administrația publică locală (cap. V secțiunea II). Dacă am accepta interpretarea instanței de fond, consecința ar fi aceea că autoritatea publică pârâtă nu s-ar încadra la niciuna dintre categoriile reglementate de Constituție, ci ar fi vorba de o entitate înființată în afara cadrului constituțional. O astfel de consecință este, în mod vădit, inacceptabilă.

Faptul că, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004, CNSU este un organ interinstituțional nu poate conduce la concluzia că acesta ar avea un alt statut juridic decât instituțiile care au concurat la formarea lui, mai ales în condițiile în care, așa cum am arătat mai sus, potrivit Constituției României, o astfel de categorie de autorități publice centrale care să nu aparțină administrației publice centrale de specialitate nu este reglementată de legea fundamentală. Nici argumentul instanței de fond, potrivit căruia art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 ar statua, implicit, în sensul lipsei obligației de publicare a actului atacat în Monitorul Oficial al Românei, nu poate fi primit, articolul menționat făcând, într-adevăr, vorbire de acte care se publică și acte care nu se publică în Monitorul Oficial al României, fără însă să reglementeze un regim de publicare a actelor derogatoriu de la normele generale și fără să se poată concluziona în sensul că o hotărâre a CNSU emisă în temeiul art. 11 din același act normativ ar face parte din categoria actelor care nu trebuie publicate.

În ceea ce privește posibilitatea aplicării normei derogatorii cuprinse în art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 în cazul pandemiei de COVID-19 […] în speță este vorba de o măsură dispusă în considerarea unui risc epidemiologic distinct de situația epidemiologică de la noi din țară care a condus la declararea stării de alertă. Este avută în vedere situația epidemiologică existentă în alte state, măsura în discuție putând fi luată independent de existența sau inexistența stării de alertă emise în condițiile Legii nr. 55/2020. Simpla coexistență a măsurilor dispuse prin hotărârea atacată cu starea de alertă COVID-19 nu face ca măsura contestată să poată fi calificată ca măsură dispusă pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea și combaterea unei pandemii de COVID-19, în sensul art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020. De altfel, acesta este și motivul pentru care, în cadrul preambulului Hotărârii nr. 9/11.02.2011 (sic!) a CNSU, nu este menționată, ca temei de drept, Legea nr. 55/2020.

În concluzie, pentru ca hotărârea atacată să intre în vigoare și să producă în mod legal efecte juridice era necesară publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. Întrucât, în speță, nu s-a procedat la o astfel de publicare, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să constate că acțiunea este întemeiată, impunându-se anularea actului atacat.

Aici ar fi mai multe remarci de făcut. Întâi, că instanța de fond a încercat să găsească justificare faptului că nici o hotărâre a Comitetului Național pentru Situații de Urgență nu este publicată în Monitorul Oficial, și a mers pe două căi:

  • CNSU este un organism interinstituțional care pare a fi „călare” atât pe administrația publică centrală de specialitate, cât și pe administrația publică locală, deci nu se aplică prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.
  • Suplimentar, în cazul pandemiei de COVID-19, se poate aplica CNSU norma derogatorie cuprinsă în art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020.

ÎCCJ respinge primul punct, dar în opinia mea, ambele instanțe greșesc și merg împotriva logicii! Astfel,

  • Prima instanță aberează la greu. Pentru ca regimul de publicare în M.Of. să nu i se aplice CNSU, este suficient să constați că acesta se încadrează la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000. Caracterul interinstituțional nu este incompatibil cu sintagma „organele administrației publice centrale de specialitate”, căci CNSU este un „meta-organ” exact al administrației publice centrale de specialitate! Combinația de organe ale administrației publice centrale de specialitate nu poate da altceva aflat în afara administrației publice centrale de specialitate! De altfel, dacă se consideră că structurile din teritoriu, care implementează hotărârile CNSU, ar aparține de administrația publică locală, se face o greșeală imensă: IGSU și DSU sunt subordonate MAI, deci administrației publice centrale de specialitate! Instanța de fond s-a obosit degeaba să raționeze complicat.
  • ÎCCJ bate câmpii și mai rău. Deși constată că CNSU nu se poate afla în afara celor două categorii de organe ale administrației publice, consideră că Legea nr. 24/2000 nu precizează nimic în ceea ce-l privește, de ca și cum caracterul interinstituțional ar fi ceva diferit, deși nu poate fi diferit! Deci, pe de o parte, CNSU nu poate avea „un alt statut juridic decât instituțiile care au concurat la formarea lui”, dar pe de altă parte nu i se pot aplica derogările valabile pentru instituțiile care au concurat la formarea lui, luate separat! Ce ciuperci se consumă la ÎCCJ? Aceleași ca la CCR?

Este adevărat că Legea nr. 24/2000 (republicată) este aberantă în modul în care definește lucrurile:

  • TREBUIE publicate în M.Of. „ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate” — art. 11 alin. (1)
  • NU TREBUIE publicate în M.Of. „actele normative … cu caracter individual, emise de … organele administrației publice centrale de specialitate” — art. 11 alin. (2)

M-aș fi așteptat de la ÎCCJ mai degrabă o analiză pe text care să încadreze CNSU la una din cele două categorii de mai sus, dar aș găsi mai degrabă asta de resortul CCR, dându-se nivelul discuției. Iar o instanță normală la cap, constatând că în practică sunt zeci de HCNSU care se aplică fără publicare în M.Of., ar decide că legea se interpretează în sensul consacrat de fapte. Poți constata inexistența unui act nepublicat conform legii, dar nu poți desființa zeci și sute de acte emise în doi ani de zile, decât dacă ești un robot defect!

A doua derogare care nu se aplică în opinia ÎCCJ: reaua voință este încă și mai vădită atunci când ÎCCJ afirmă practic că riscul epidemiologic din altă țară nu are nici o legătură cu cel din România, iar măsurile luate pentru combaterea COVID-19 în România nu pot include măsuri de combatere a contaminării prin intermediul persoanelor venite din alte țări cu risc epidemiologic crescut de COVID-19!

Aceste rebuturi umane sunt mai retardate decât oamenii din Evul Mediu, care știau că nu poți lăsa să intre în oraș un om venit dintr-un alt oraș afectat de ciumă! Ei bine, imaginați-vă ce ar fi fost în vremurile ciumei cu judecători ca cei de la ÎCCJ! „Nu, frate, măsurile de combatere a ciumei în cetatea noastră nu pot include și carantinarea celor veniți din cetăți cu ciumă! Când oșteanul de la poarta cetății noastre nu permite intrarea celor veniți din alte cetăți ciumate, el nu aplică măsurile referitoare la combaterea ciumei care bântuie la noi, ci e doar o coexistență a două seturi de măsuri diferite!

It’s turtles all the way down… or is it up?

Adică dobitoci pe toată linia. Știam că Justiția română e o glumă mai proastă decât cea din Rusia lui Putin (România este pe locul întâi la numărul de dosare per capita depuse la CEDO, cu mult înaintea Rusiei, de pildă), dar atâta jeg era greu de imaginat.

Știam că judecătorii români, fiind în primul rând români, sunt atât de cretini încât în primul rând neagă pandemia, iar apoi își subordonează deciziile propriilor opinii de neam prost.

Știam că judecătorii români, fiind incompetenți și handicapați în masă, nu au cum să judece logic. După mine, un jurist ar trebui să fie cea mai analitică ființă cu putință, mai riguros decât un software developer, un matematician și un lingvist-grămătic la un loc, dar în România judecătorii sunt un fel de milițieni ceva mai spălați la guler și în chiloți.

Mai știam că și ÎCCJ este un cuib de mafioți, nu doar CCR. Sistemul de Drept croit aiurea în ultimii 30 de ani (nu măsori niciodată, dar tai mereu cum se nimerește, așa cum faci și în celelalte domenii, cum ar fi învățământ) a creat două Tribunale Supreme, din care cel mai ocupat este ÎCCJ: deși are o groază de completuri de judecată (NU complete de judecată, cum spun retardații care scriu legi!), toate, dar absolut toate dau decizii „pe sprânceană”, cel mai adesea aberante și complet opuse soluției instanței de fond inițiale! Activitatea principală a ÎCCJ este să caseze și să rejudece pentru a da o soluție complet opusă. Aproape întotdeauna. Când asta nu e suficient, ridicăm o excepție de neconstituționalitate pe care CCR o rezolvă în favoarea cui trebuie!

Bine ați venit în Republica Mafiotă România! Cum vă simpteți?