Există un cetățean numit Dan Ungureanu, care mai publică aberații pe Contributors.ro. Una din ele, cea din 31.08.2022, mi-a sărit întâmplător în ochi și am încercat să comentez acolo chiar în ziua publicării ei. Firește, comentariul nu mi-a fost aprobat, așa că m-am gândit să arunc niște vorbe la mine pe blog.

1.

Postarea în speță, o tâmpenie de necitit, este aceasta: Ziua limbii române: cînd s-au creștinat românii?

Omul amestecă acolo de toate: limbă, credință, istorie, geografie, mituri și realități, tot ce-a putut. I-a ieșit une macedoine de légumes, adică un ghiveci călugăresc.

Dar cine este personajul? Copiez prezentarea de pe site:

Bursier al École normale supérieure, Paris. Studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études, Paris. Asistent la catedra de limbi clasice a Facultății de Litere, Universitatea din Timișoara. Doctorat în lingvistică istorică despre fiabilitatea statistică a reconstrucțiilor lingvistice. Fost lector de limba română la Universitatea Paris IV și la Universitatea Carolină din Praga.

Articole (selectiv): The four layers of the lexical substrate in Romanian, în Loanwords and Substrata, Proceedings of the Colloquium Held in Limoges (5th-7th June, 2018) Innsbruck, 2020.

Comunicări (selectiv) : Cognitive biases and statistical innumeracy in comparative Afroasiatic linguistics, NACAL, The North American Conference on Afroasiatic Linguistics Conference, Leida, 2014.

Cărți (selectiv) : Româna și dialectele italiene, Editura Academiei, București, 2016.

Autorii mei preferați sînt Emmanuel Todd, Nassim Taleb, A. O. Hirschman și Fons Trompenaars.

Second-best după Leonardo da Vinci, cu iz de Pleașcă Paleologue.

2.

Nu pretind că am studiat temele propuse de D.U., și recunosc că am scris comentariul „pe genunchi”, fără vreo documentare mai amănunțită. La vremea când am consultat ultima oară pagina ca să văd că mi-a fost șters comentariul din moderare, erau 138 de comentarii; acum sunt 238. Multe dintre acestea aduc informație infinit mai relevantă decât varza postată de D.U., chiar dacă unii comentatori susțin mituri aberante și teorii fără vreun fundament. Dar dacă citiți cu atenție, veți găsi critici foarte la obiect. Veți mai găsi însă și replici în care D.U. îi ia la șuturi pe cei care nu-i convin, făcându-i proști.

Redau mai jos ceea ce voisem să comentez, cu două minime corecturi și un link adăugat:

M-am frecat la ochi, am citit prezentarea din dreapta, și nu mi-a venit a crede! Un om cu așa un CV, cu așa o carieră, cu doctorate în lingvistică și alte aberații… Ori pun ăștia ceva în apa de la robinet, ori autorul are nevoie urgentă de un RMN, ori, și asta e mai trist, toate aceste mari școli au ajuns, cum se zice într-o anume limbă, o fraudă.

Primo, că se amestecă istoria, istoria religiei creștine, și lingvistica, iar domnul nostru este oficial hipercompetent doar în ultimul domeniu (doar că acum am dubii severe și în această privință).

Secundo, că e scris mai prost decât o compunere școlară: „biserică, botez, creștin, păgîn, înger, păresimi, cîrnelegi, cuminecare, tămîie, Dumnezeu – și multe altele – sînt latine.” Da, dar TOȚI CEILALȚI TERMENI pravoslavnici sunt, cum altfel, slavi (hint: de unde vine „pravoslavnic”?). Iar de ce se foloseau alfabetul chirilic și limba slavonă dacă nu bulgarii ne-au creștinat până la capăt?

Sunt comentatori aici care au venit cu argumente consistente referitoare la (1) aspecte lingvistice, (2) aspecte istorice, (3) creștinare. Nu voiesc a repeta nimic.

Limba română este atât de prost studiată în privința originilor anumitor cuvinte, încât un doctor în lingvistică ușor prăjit la creier nu poate umple uriașul gol care există, și care face ca nici o teorie să nu fie consistentă de la un cap la celălalt. Dar, oricât aș fi de fericit cu bagajul latin (fie el și vulgar, ceea ce face ca româna să semene mai degrabă cu siciliana și catalana decât cu italiana) al limbii române, nu pot să remarc faptul că în limbajul curent, sub jumătate din termenii folosiți sunt de origine latină. Ne mândrim cu atâtea cuvinte care sună „neaoș”, dar ele sunt din slava veche sau din maghiară! Dacă ar trebui să spunem amor în loc de iubire, oamenii ar zice că ne batem joc de ei. Sinonimele din latină ale multor cuvinte uzuale fie sunt rar folosite, fie nu sunt tocmai sinonime, având o nuanță adesea nepotrivită.

Autorul, care chiar merită insultat pentru aroganța cu care răspunde la un comentariu despre articolul hotărât, dă dovada supremă a incompetenței, poate chiar a imposturii, cu asta: „lingviștii știu de ce se compară articolul hotărît din română -ul cu fr. le.”

Nu, nu cunosc nici un astfel de lingvist serios care să o facă. (Nu am căutat să văd ce zice omul nostru din Bruxelles, Dan Alexe.) Știu însă că REALITATEA ESTE URMĂTOAREA:

Singurele limbi europene în care articolul hotărât este așezat DUPĂ substantiv, nu înaintea acestuia, ba chiar este LIPIT la acesta ca sufix, sunt: norvegiana, daneza, suedeza, româna și albaneza. ASTEA CINCI ȘI NU ALTELE. (CORECȚIE: Se pare că și bulgara are articol hotărât enclitic.)

Franceza nu are ce căuta în această discuție, afară de cazul în care vrem să subliniem DIFERENȚELE profunde dintre franceză și română, respectiv dintre franceză și italiană. Lexical, din franceză am luat doar neologisme de la 1848 încoace (cum au făcut-o și italienii, alt popor cu o limbă oficială foarte tânără).

Ca o paranteză, româna este singura limbă latină care mai folosește vocativul din latină cu declinarea corespunzătoare: „vai, Gogule!” (-le), „oh, iubitule!” (-le), „domnule Popescu!” (-le), ceea ce francezii numesc „mot en apostrophe” (Grevisse §376). Vocativul mai există și în limba corsicană, dar în corsicană cuvântul se trunchiază la vocativ, nu se sufixează. În schimb, ce să vezi, veți găsi vocativul cu sufix în bulgară, cehă, poloneză, sârbă (în rusa modernă el a dispărut, dar se mai folosește în expresii legate de practica religioasă; se mai întâlnește în literatură, iar unii consideră că prescurtarea populară a unor prenume sau cuvintele мам, пап, pot fi socotite forme de vocativ).

În final, voi cita din încheierea recenziei făcută (în 54 de pagini!) de doamna Ioana Vintilă-Rădulescu (de la Institutul de Lingvistică al Academiei) cărții „Româna și dialectele italiene”, Editura Academiei, București, 2016, carte cu care omul nostru se mândrește cu asupra de măsură:

« În concluzie, această lucrare, de la care specialiştii, judecând după titlu, erau îndreptăţiţi să aştepte o rezolvare reală a problemei raporturilor dintre română şi dialectele italiene, este o mare deziluzie. Cu foarte mult material, dar prezentat fără o logică clară şi adesea nerelevant în chestiune, şi cu foarte puţin text propriu-zis, fără referiri explicite la poziţiile anterioare (româneşti şi străine) în materie, volumul nu reuşeşte să convingă în favoarea tezelor enunţate.

Îi lipsesc baza teoretică, metodologică şi documentară necesară pentru analiza faptelor acumulate, precum şi o imagine fie şi sumară asupra celorlalte zone ale României, fără de care nu s-au putut evidenţia concordanţele exclusive şi determina ponderea lor. Trăsăturile avute în vedere nu sunt clasificate şi ierarhizate în funcţie de importanţa lor şi nu sunt analizate cauzele care le-au produs, putând fi vorba şi de dezvoltări paralele independente, eventual de rezultate asemănătoare ale unor tendinţe anterioare, iniţial comune.»

Un adevărat profesionist. Căutați „Vintila-Radulescu Ioana, Noutati despre Romana si dialectele italiene, SCL, 2018, An. 69, Nr. 1, p. 105-158.pdf”, e foarte instructiv.

Apropo, poporul român chiar s-a format la nord de Dunăre, nu cum credeți dvs. Deși, cum remarca un comentator, ciobănașul din Miorița face pe turcul (çoban), el nefiind nici păstor, nici păcurar (Ardeal, din ital. pecoraro).

3.

După cum spuneam, recenzia de 54 de pagini a doamnei Ioana Vintilă-Rădulescu este monumentală și „desființează” cartea lui D.U., demascând sfertodoctismul acestuia! Musai s-o frunzăriți!

Am încercat să reproduc măcar câteva pasaje, dar mi-a fost imposibil: analiza Ioanei Vintilă-Rădulescu este atât de minuțioasă (dar și necruțătoare), iar opul numitului D.U. atât de jalnic, încât mi-a fost imposibil să fac o selecție. Bașca, numărul de greșeli din lucrarea lui D.U. se apropie de numărul cuvintelor din lucrare, ceea ce reprezintă o performanță unică!

Parcurgeți documentul cu răbdare, la o cafea bună sau un ceai. Dacă dispare de la locul indicat, l-am pus și aici.

4.

Of, nu rezist. Fie și câteva capturi de ecran din PDF, alese ca să nu conțină explicații savante, cuvinte comparate sau explicate, ori alte subtilități. Pentru oamenii cu creierașul obosit sau leneș:

5.

Să nu uităm totuși de la ce am plecat: un rebut de articol despre creștinarea poporului român, amestecat cu aspecte lingvistice și de etnogeneză, cu emiterea de teorii printre care poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre!

Apropo de vecinii de la sud, nu rezist să nu preiau o imagine de pe Wikipedia, ca să afle și cei care au cam lipsit la lecțiile de istorie că „bulgăroii cu ceafa groasă” (Eminescu, referindu-se la C. A. Rosetti, totuși cu origini elene, nu bulgare, și la Ion C. Brătianu, suspectat de „origini impure”) fură ce noi nu furăm niciodată în istorie:

Make Bulgaria Great Again!

Dar noi suntem lombarzi pravoslavnici, gen, apud Dan Ungureanu. După care au venit bulgarii și ne-au învățat să scriem, nu mai contează cum.