Impostura cu ștaif la românii franțuziți
Există un cetățean numit Dan Ungureanu, care mai publică aberații pe Contributors.ro. Una din ele, cea din 31.08.2022, mi-a sărit întâmplător în ochi și am încercat să comentez acolo chiar în ziua publicării ei. Firește, comentariul nu mi-a fost aprobat, așa că m-am gândit să arunc niște vorbe la mine pe blog.
1.
Postarea în speță, o tâmpenie de necitit, este aceasta: Ziua limbii române: cînd s-au creștinat românii?
Omul amestecă acolo de toate: limbă, credință, istorie, geografie, mituri și realități, tot ce-a putut. I-a ieșit une macedoine de légumes, adică un ghiveci călugăresc.
Dar cine este personajul? Copiez prezentarea de pe site:
Bursier al École normale supérieure, Paris. Studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études, Paris. Asistent la catedra de limbi clasice a Facultății de Litere, Universitatea din Timișoara. Doctorat în lingvistică istorică despre fiabilitatea statistică a reconstrucțiilor lingvistice. Fost lector de limba română la Universitatea Paris IV și la Universitatea Carolină din Praga.
Articole (selectiv): The four layers of the lexical substrate in Romanian, în Loanwords and Substrata, Proceedings of the Colloquium Held in Limoges (5th-7th June, 2018) Innsbruck, 2020.
Comunicări (selectiv) : Cognitive biases and statistical innumeracy in comparative Afroasiatic linguistics, NACAL, The North American Conference on Afroasiatic Linguistics Conference, Leida, 2014.
Cărți (selectiv) : Româna și dialectele italiene, Editura Academiei, București, 2016.
Autorii mei preferați sînt Emmanuel Todd, Nassim Taleb, A. O. Hirschman și Fons Trompenaars.
Second-best după Leonardo da Vinci, cu iz de Pleașcă Paleologue.
2.
Nu pretind că am studiat temele propuse de D.U., și recunosc că am scris comentariul „pe genunchi”, fără vreo documentare mai amănunțită. La vremea când am consultat ultima oară pagina ca să văd că mi-a fost șters comentariul din moderare, erau 138 de comentarii; acum sunt 238. Multe dintre acestea aduc informație infinit mai relevantă decât varza postată de D.U., chiar dacă unii comentatori susțin mituri aberante și teorii fără vreun fundament. Dar dacă citiți cu atenție, veți găsi critici foarte la obiect. Veți mai găsi însă și replici în care D.U. îi ia la șuturi pe cei care nu-i convin, făcându-i proști.
Redau mai jos ceea ce voisem să comentez, cu două minime corecturi și un link adăugat:
M-am frecat la ochi, am citit prezentarea din dreapta, și nu mi-a venit a crede! Un om cu așa un CV, cu așa o carieră, cu doctorate în lingvistică și alte aberații… Ori pun ăștia ceva în apa de la robinet, ori autorul are nevoie urgentă de un RMN, ori, și asta e mai trist, toate aceste mari școli au ajuns, cum se zice într-o anume limbă, o fraudă.
Primo, că se amestecă istoria, istoria religiei creștine, și lingvistica, iar domnul nostru este oficial hipercompetent doar în ultimul domeniu (doar că acum am dubii severe și în această privință).
Secundo, că e scris mai prost decât o compunere școlară: „biserică, botez, creștin, păgîn, înger, păresimi, cîrnelegi, cuminecare, tămîie, Dumnezeu – și multe altele – sînt latine.” Da, dar TOȚI CEILALȚI TERMENI pravoslavnici sunt, cum altfel, slavi (hint: de unde vine „pravoslavnic”?). Iar de ce se foloseau alfabetul chirilic și limba slavonă dacă nu bulgarii ne-au creștinat până la capăt?
Sunt comentatori aici care au venit cu argumente consistente referitoare la (1) aspecte lingvistice, (2) aspecte istorice, (3) creștinare. Nu voiesc a repeta nimic.
Limba română este atât de prost studiată în privința originilor anumitor cuvinte, încât un doctor în lingvistică ușor prăjit la creier nu poate umple uriașul gol care există, și care face ca nici o teorie să nu fie consistentă de la un cap la celălalt. Dar, oricât aș fi de fericit cu bagajul latin (fie el și vulgar, ceea ce face ca româna să semene mai degrabă cu siciliana și catalana decât cu italiana) al limbii române, nu pot să remarc faptul că în limbajul curent, sub jumătate din termenii folosiți sunt de origine latină. Ne mândrim cu atâtea cuvinte care sună „neaoș”, dar ele sunt din slava veche sau din maghiară! Dacă ar trebui să spunem amor în loc de iubire, oamenii ar zice că ne batem joc de ei. Sinonimele din latină ale multor cuvinte uzuale fie sunt rar folosite, fie nu sunt tocmai sinonime, având o nuanță adesea nepotrivită.
Autorul, care chiar merită insultat pentru aroganța cu care răspunde la un comentariu despre articolul hotărât, dă dovada supremă a incompetenței, poate chiar a imposturii, cu asta: „lingviștii știu de ce se compară articolul hotărît din română -ul cu fr. le.”
Nu, nu cunosc nici un astfel de lingvist serios care să o facă. (Nu am căutat să văd ce zice omul nostru din Bruxelles, Dan Alexe.) Știu însă că REALITATEA ESTE URMĂTOAREA:
Singurele limbi europene în care articolul hotărât este așezat DUPĂ substantiv, nu înaintea acestuia, ba chiar este LIPIT la acesta ca sufix, sunt: norvegiana, daneza, suedeza, româna și albaneza. ASTEA CINCI ȘI NU ALTELE. (CORECȚIE: Se pare că și bulgara are articol hotărât enclitic.)
Franceza nu are ce căuta în această discuție, afară de cazul în care vrem să subliniem DIFERENȚELE profunde dintre franceză și română, respectiv dintre franceză și italiană. Lexical, din franceză am luat doar neologisme de la 1848 încoace (cum au făcut-o și italienii, alt popor cu o limbă oficială foarte tânără).
Ca o paranteză, româna este singura limbă latină care mai folosește vocativul din latină cu declinarea corespunzătoare: „vai, Gogule!” (-le), „oh, iubitule!” (-le), „domnule Popescu!” (-le), ceea ce francezii numesc „mot en apostrophe” (Grevisse §376). Vocativul mai există și în limba corsicană, dar în corsicană cuvântul se trunchiază la vocativ, nu se sufixează. În schimb, ce să vezi, veți găsi vocativul cu sufix în bulgară, cehă, poloneză, sârbă (în rusa modernă el a dispărut, dar se mai folosește în expresii legate de practica religioasă; se mai întâlnește în literatură, iar unii consideră că prescurtarea populară a unor prenume sau cuvintele мам, пап, pot fi socotite forme de vocativ).
În final, voi cita din încheierea recenziei făcută (în 54 de pagini!) de doamna Ioana Vintilă-Rădulescu (de la Institutul de Lingvistică al Academiei) cărții „Româna și dialectele italiene”, Editura Academiei, București, 2016, carte cu care omul nostru se mândrește cu asupra de măsură:
« În concluzie, această lucrare, de la care specialiştii, judecând după titlu, erau îndreptăţiţi să aştepte o rezolvare reală a problemei raporturilor dintre română şi dialectele italiene, este o mare deziluzie. Cu foarte mult material, dar prezentat fără o logică clară şi adesea nerelevant în chestiune, şi cu foarte puţin text propriu-zis, fără referiri explicite la poziţiile anterioare (româneşti şi străine) în materie, volumul nu reuşeşte să convingă în favoarea tezelor enunţate.
Îi lipsesc baza teoretică, metodologică şi documentară necesară pentru analiza faptelor acumulate, precum şi o imagine fie şi sumară asupra celorlalte zone ale României, fără de care nu s-au putut evidenţia concordanţele exclusive şi determina ponderea lor. Trăsăturile avute în vedere nu sunt clasificate şi ierarhizate în funcţie de importanţa lor şi nu sunt analizate cauzele care le-au produs, putând fi vorba şi de dezvoltări paralele independente, eventual de rezultate asemănătoare ale unor tendinţe anterioare, iniţial comune.»
Un adevărat profesionist. Căutați „Vintila-Radulescu Ioana, Noutati despre Romana si dialectele italiene, SCL, 2018, An. 69, Nr. 1, p. 105-158.pdf”, e foarte instructiv.
Apropo, poporul român chiar s-a format la nord de Dunăre, nu cum credeți dvs. Deși, cum remarca un comentator, ciobănașul din Miorița face pe turcul (çoban), el nefiind nici păstor, nici păcurar (Ardeal, din ital. pecoraro).
3.
După cum spuneam, recenzia de 54 de pagini a doamnei Ioana Vintilă-Rădulescu este monumentală și „desființează” cartea lui D.U., demascând sfertodoctismul acestuia! Musai s-o frunzăriți!
Am încercat să reproduc măcar câteva pasaje, dar mi-a fost imposibil: analiza Ioanei Vintilă-Rădulescu este atât de minuțioasă (dar și necruțătoare), iar opul numitului D.U. atât de jalnic, încât mi-a fost imposibil să fac o selecție. Bașca, numărul de greșeli din lucrarea lui D.U. se apropie de numărul cuvintelor din lucrare, ceea ce reprezintă o performanță unică!
Parcurgeți documentul cu răbdare, la o cafea bună sau un ceai. Dacă dispare de la locul indicat, l-am pus și aici.
4.
Of, nu rezist. Fie și câteva capturi de ecran din PDF, alese ca să nu conțină explicații savante, cuvinte comparate sau explicate, ori alte subtilități. Pentru oamenii cu creierașul obosit sau leneș:
5.
Să nu uităm totuși de la ce am plecat: un rebut de articol despre creștinarea poporului român, amestecat cu aspecte lingvistice și de etnogeneză, cu emiterea de teorii printre care poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre!
Apropo de vecinii de la sud, nu rezist să nu preiau o imagine de pe Wikipedia, ca să afle și cei care au cam lipsit la lecțiile de istorie că „bulgăroii cu ceafa groasă” (Eminescu, referindu-se la C. A. Rosetti, totuși cu origini elene, nu bulgare, și la Ion C. Brătianu, suspectat de „origini impure”) fură ce noi nu furăm niciodată în istorie:
Dar noi suntem lombarzi pravoslavnici, gen, apud Dan Ungureanu. După care au venit bulgarii și ne-au învățat să scriem, nu mai contează cum.
Toate cele trei teme naționale sunt prost tratate în România, și ar trebui să creăm institute de cercetare anume constituite pentru a elucida toate aspectele legate de:
– formarea poporului român
– formarea limbii române
– creștinarea poporului român
Nu sunt fan al ultimei teme, dar este o parte relevantă a culturii și civilizației naționale.
Ar mai trebui clarificate și mai exact demistificate toate miturile istoriei românilor, iar aici vedem și partea cu creștinarea. Ștefan cel Mare și Sfânt este o aberație care ar trebui să-i facă pe toți cei care nu sunt complet analfabeți să părăsească BOR și să fugă mâncând pământul oriunde or vedea cu ochii. Domnitorul în speță a fost un tiran hachițos care nu doar că tăia capete după cum i se năzărea, dar organiza expediții de jaf în Țara Românească! (Nu mai spun că era și un mare curvar.) Ca să-l faci sfânt, e ca și cum l-ai face pe Ginghis Han secretar general ONU!
Revenind la limba română, ne batem joc de ea în nenumărate feluri. De pildă, știați, cetățeni, că există un Dicționar al Limbii Române (DLR), redactat și editat în 1906–1944 și 1965–2010 în 37 de volume, apoi retipărit în 19 volume masive de câte 500-1000 de pagini fiecare? Chipurile, în 2007-2010 s-ar fi creat și o variantă electronică, dar aceasta este atât de sublimă, încât lipsește cu desăvârșire!
Firește, lipsește acest DLR și în format fizic. Câți l-ați căutat la vreuna din cele câteva biblioteci majore din patrie? Și la ce este atunci bună această lucrare monumentală dacă ea nu poate ajunge la popor?
Da, la popor, nu la academicieni sau lingviști. Căci acest DLR se pare că nu este un op sec, academic, ci, dimpotrivă, cuprinde cuvinte care nu se găsesc în DEX.
Rodica Zafiu, în Piţipoancă şi papiţoi: «Pițipoancă e cuprins în Dicționarul limbii române (DLR – dicționar al Academiei, tomul VIII, Litera P, partea a II-a, fasciculă apărută în 1974), pe baza unei comunicări orale, cu explicația „(familiar) fetișcană ușuratică“. Pe urmele dicționarului-tezaur, a fost înregistrat și în alte dicționare generale din ultimii ani (Noul dicționar universal, Dicționarul explicativ ilustrat, Micul dicționar academic), nu și în DEX.» Rețineți: nu în DEX, fapt valabil și în 2022. Termenul există în DOOM 3 (2021), dar ce înseamnă el în mod oficial? Rolul DOOM nu este acela de a oferi definiții.
Dar ce să mai discutăm de limba română, când DEX-ul și DOOM-ul se contrazic flagrant în privința atâtor cuvinte, iar de la o ediție la alta se și răzgândesc cu privire la forma corectă sau recomandată a unor cuvinte uzuale? Exemple:
DEX’09: sanda (variantă: sandală)
DEX’98: sandală (variantă: sanda)
—
DEX’09: chilot, pl. chiloți
DEX’98: chiloți s. m. pl. (fără singular)
—
DEX’09: copertă, pl. coperți (variantă: coperte)
DEX’98: copertă, pl. coperte (variantă: coperți)
—
DEX’09: remarcă, pl. remarci (variantă: remarce)
DEX’98: remarcă, pl. remarce (variantă: remarci)
—
DEX’09: căpșună, pl. căpșuni (variantă: căpșune)
DOOM 2: căpșună, pl. căpșuni/căpșune
DEX’98: căpșună, pl. căpșune (variantă: căpșuni)
DOOM: căpșună, pl. căpșune
—
DEX’09: vopsea, pl. vopsele (variantă: vopseluri)
DEX’98: vopsea, pl. vopsele
—
DEX’09, DEX’98, și multe altele: anticameră
DOOM 2: antecameră (tehn.), anticameră (cameră de așteptare) — culmea e că sensul „logic” a fost creat mai târziu, după ce forma „anti-” a fost preluată din italiană cu violarea normelor românești; dar ce fac dicționarele explicative?!
—
DEX’09: scrânciób (accent schimbat)
DEX’98: scrâ´nciob
—
DEX’09: tráfic [Acc. și: trafíc]
DEX’98: trafíc (unică variantă de accent)
DOOM 3: tráfic
DOOM 2: tráfic/trafíc
Aici trebuie remarcat că Al. Graur insista pe pronunția trafíc, pe model franțuzesc, dar din păcate în limba română accentul din franceză nu a prins nici la „profesor”, care nu este pronunțat aproape de nimeni profesór, cum recomanda regretatul academician. Dar chiar și acesta găsise impedimente de ordin practic, de pildă la vocativ nu am putea spune „profesóre”, iar la nominativ chiar domnia-sa dădea ca excepție „domnul/tovarășul profésor”, afirmând că „domnul profesór” este o exprimare „incultă” (Dicționar al greșelilor de limbă, 1982). Totuși, dicționarele au preferat „tranzistór” și nu „transistór” (ultima formă, preferată de Al. Graur, este menționată ca variantă în DEX-uri).
Mai remarc faptul că un număr îngrijorător de români pronunță „carácter” în loc de „caractér”, căci cuvântul a fost importat din franceză (din același motiv pronunțăm, dacă nu suntem dobitoci, „egz-” în cuvinte precum exemplu, exercițiu, a exista, exact).
—
DEX, toate edițiile: tranzistor, pl. tranzistoare, s. n. [Pl. și: (m.) tranzistori] (indiferent de sens)
DOOM 2:
tranzistor1 (semiconductor) s. m./s. n., pl. tranzistori/tranzistoare
tranzistor2 (aparat de radio) s. n., pl. tranzistoare
DOOM 3:
tranzistor1 (aparat de radio) (înv.) s. n., pl. tranzistoare
tranzistor2 (semiconductor) s. m., pl. tranzistori
—
DOOM 2 introduce grafia (păstrată și de DOOM 3) „odată ce” (fiind admis că) pentru locuțiunea conjuncțională „o dată ce” (prezentă de pildă în DEX’98, în definiția lui „când”). Schimbarea e corectă (pe modelul logic „odată cu”).
—
„ateroscleroză”, deși prezent încă în DN (1986) și în DOOM-uri, nu se găsește în DEX, ale cărui ediții nu cunosc decât „arterioscleroză”, care e un pic altceva! Pe scurt: ateroscleroză = aterom + arterioscleroză.
—
DOOM 3: întâi (clasa/clasei/clasele ~) / (fam.) întâia (clasa întâia)
DOOM 2: întâi/întâia (clasa/clasei ~)
DOOM: întâi (clasa/clasei ~)
După Revoluție, toate dicționarele acceptă că decadă, în afară de sensul principal de „perioadă de zece zile consecutive”, mai poate însemna și deceniu. Fie, dar DOOM 3 (2021) se cacă pe ea de limbă română, dând direct exemplul de deceniu:
• decadă s. f., g.-d. art. decadei; pl. decade (decada 2021-2030)
Nu știam că Vanghelie a ajuns la institutele Academiei.
Aș mai obiecta că 99.9% din români zic pioneză (nu piuneză), maieu (nu maiou), tăntălău (nu tontălău), grizonat (nu grizonant), dar lexicografii au decretat că limba corectă nu este cea vorbită de 99.9%, ci cea vorbită doar de domniile lor. Aici, nazismul lingvistic și gramatical este crunt, și nu se compară cu toleranța creatorilor de dicționare din Regatul Unit, Statele Unite, Italia (apropo, Accademia della Crusca este mult mai tolerantă și mai realistă decât l’Académie française).
Și nu am abordat conjugările alternative, unde varza e totală. Dacă specialiștii se contrazic sau se răzgândesc, ce să facă bietul popor?
Să dau totuși un exemplu. Începând cu DOOM 2 și DEX’09, „a însemna” are două conjugări:
– cu sensul „a reprezenta”, se conjugă „însemn, înseamnă”
– cu sensul „a nota, a marca”, se conjugă „însemnez, însemnează” (pe modelul „semnez, semnează”)
Nu contrazic logica de la baza schimbării, dar se șterge complet cu buretele îndelunga perioadă în care s-a folosit (arhaic, na) conjugarea „dar ce însemnează asta?” pentru sensul, evident, de „ce reprezintă asta?”.
Nu voi detalia, dar mai sunt edituri (majore!) și gazete (pretins sofisticate!) care utilizează formele incorecte de „ș” și „ț”, adică pe cele cu sedilă în loc de virgulă, respectiv folosesc ghilimelele germane (99-jos, 66-sus) în locul celor românești (99-jos, 99-sus). Am fost contrazis de diverși cretini în privința ghilimelelor, dar vedeți aici la Secărică. Îmi pare rău, dar România nu este nici Germania, nici Turcia.
Tocmai ce văzusem în librărie Istoria Limbii Române, și mă întrebam dacă Dan Alexe nu are ceva de zis despre această tâmpenie, când mi s-a semnalat că da, are: Câteva considerațiuni despre «Istoria limbii române» a lui Dan Ungureanu.
Alexe being Alexe, il m’agace énormément. Ça me chatouille et ça me grattouille, și-mi vine să-i dau palme. Că mă calcă pe nervi Dan Alexe e una, dar nu mai spun că m-au agasat teribil cretinii care se ceartă în cele 63 de comentarii monumental de lungi și de aberante la postarea lui.
Întâi, că este părtinitor. Pe oricine altcineva l-ar fi desființat, dar nu pe Dan Ungureanu. Pentru că s-au aliat amândoi întru demascarea „amatorismului nociv al impostorului Sorin Paliga”, sunt prieteni, deci „țin la el și îl apreciez intelectual”. Ba chiar textul găzduit de Alexe pe blog este din lucrarea „Româna și dialectele italiene”, care prezintă aceeași teză aberantă ca și lucrarea de față!
Cum recunoaște, ce-i leagă este asta: „Singurul — dar absolut singurul — lucru asupra căruia suntem de acord, eu și Dan Ungureanu, este că limba română nu s-a putut forma la nordul Dunării.” De altfel, sunt singurii lingviști care susțin că limba română s-ar fi format la sud de Dunăre. Sunt o gașcă restrânsă.
Argumentele în favoarea acestei idei par seducătoare, dar se bazează tot pe (citez din Alexe) „faptul că gramatica limbii române este identică cu cea a albanezei si bulgarei”. Îmi pare rău, dar ăsta nu este un fapt demonstrat. Este chiar o imposibilitate. Măcar de-ar fi spus „sunt extrem de similare”, deși tot ar fi fost prea mult…
În critica teoriei „italiene”, Alexe zice: „cum ar fi putut un dialect nord-italian să ajungă la o structură de «pidgin», de «creolizare», identică cu cea a albanezei și ca ambele să fi influențat în așa măsură slavona de biserică (bulgara veche) încât bulgara și macedoneana din timpurile istorice să ajungă să-și piardă cu totul tipologia limbilor slave, devenind limbi balcanice: fără cazuri gramaticale, ba chiar, sub influența românei și albanezei, creându-și un articol hotărât care este plasat la sfârșitul cuvântului: om/omul – ciovek/ciovekăt?”
Care limbi nu au cazuri gramaticale, frățică?! Cât despre articolul hotărât enclitic, el există, în afară de albaneză, macedoneană, bulgară, română, și în norvegiană, daneză, și suedeză! Care, negreșit, sunt… la nord de Dunăre, căci în orice caz nu-s la sud de ea.
Nu cred că gramatica română și cele albaneză, macedoneană, bulgară sunt chiar atât de „identice”! Iar compararea unor cuvinte aleatoare este exact ce critică el la Ungureanu, dar în sine, asta face și el! Dacă în cărțile sale ar afirma că asemănările lingvistice sunt întâmplătoare (cum spune despre asemănările cu dialectele din Italia sau din alte limbi), și doar asemănările gramaticale dovedesc obârșia sud-dunăreană a limbii române, ar mai merge, dar așa, Dan Alexe… cade singur în ea. Ne tot dă exemple de cuvinte, nu doar de structuri.
Și, cum spuneam, este prea civilizat în criticarea lui Ungureanu: „Metoda lui Dan Ungureanu în această carte în care încearcă să convingă că româna s-a format în Italia de nord este inacceptabilă, sau de fapt – nu reprezintă o metodă, ci doar o masă de statistici care ignoră (voit) asemănările lexicale firești si întâmplătoare între limbi înrudite. Apoi, Dan Ungureanu nu face decât să compare o masă amorfă de cuvinte. Lingvistica înseamnă comparații structurale intre două sau mai multe sisteme, nu intre cuvinte alese după cum par că sună similar. El nu oferă o metodă de analiză structurală a limbilor. … Nimic gramatical, tipologic sau structural acolo la el, la Dan Ungureanu, nimic despre faptul că gramatica limbii române este identică cu cea a albanezei si bulgarei.”
Nu suntem cu toții atât de culți la cap ca să fi auzit de Trubetzkoy și de Sprachbund, dar ca să afirmi că „Structura și tipologia limbii române (cum o arăt în «Dacopatia» și în «De-a dacii și romanii») sunt identice cu tipologia și sintaxa limbilor albaneză și bulgară-macedoneană”, ar trebui să definești pentru marele public ce-s acelea structură și tipologie. Căci până acum am aflat că o limbă nu este o salată de cuvinte, și că trebuie să acordăm atenție și gramaticii. Dar structura și tipologia, chiar dacă în jargonul lingviștilor au semnificații probabil foarte specifice, nu ne sunt explicate. Dan Alexe vrea să-și alieze publicul împotriva impostorilor, inclusiv a celor din Academie (de azi ori de demult), însă publicul este tratat ca „pulime” care nu are pregătire de lingvist. Ce pot deduce este că sintaxa nu face parte din tipologie („tipologia și sintaxa”). E mult de știut ce nu știm, dar Alexe insistă adesea nu atât cu privire la elementele concrete de limbă, cultură și civilizație pe care le posedă, ci asupra metodologiei. Cum noi, publicul, nu putem face studii lingvistice pe care să le și agreeze (căci el dă cu barda și în lingviști cu diplomă care nu-s de acord cu iubiții săi teoreticieni de genul unui Trubetzkoy), rămâne că Dan Alexe scrie cărți „grand public”, dar pentru un public dispus să-l aduleze fără a înțelege prea mult. Ba nu, publicul înțelege că există asemănări între unele cuvinte românești și cuvinte din alte limbi, iar dacă aceste limbi sunt albaneză, macedoneană, bulgară, atunci e bine. Dacă nu, suntem proști. Când e vorba de Dan Ungureanu, fie, treacă de la noi, nu e prost, căci e aliat, dar se înșală, that’s all. Imparțial, ca tot românul, Dănuț. (Sau ca albanezul?)
Și pentru că Dan Alexe nu ar fi destul de Alexe ca să nu mă enerveze și în final, cu privire la cartea lui Bernard Cerquiglini „La langue anglaise n’existe pas. C’est du français mal prononcé” ne dă un link la un articol din The Times, deși ar fi putut găsi o puzderie de articole in Franța, unde Cerquiglini cred că încă mai apare la TV5 („Merci, professeur !”).
Sictir. Alexe e „mai cult la cap” decât Ungureanu, dar amândoi sunt detestabili.