Întâmpinând cu tristețe Festivalul Internațional de Benzi Desenate Istorice Brașov

Deși de data asta sunt acasă, în Brașov, s-ar putea să fie o ediție pe care o sar. Sunt chiar trist, în loc să mă bucur că sunt de față. Pentru că, din punctul meu de vedere, invitatul special chiar este maestrul Arapu. Or, acesta, scuzați-mi lipsa de modestie, m-a dezamăgit relativ recent.

Domnia-sa m-a deconcertat ceva mai demult, dar mai decent m-a luat, cum se zice, la sculă. Îl întrebasem, aici pe FB, cum de a ales să deseneze „mai prost” decât știm că se poate. Și am zis ceva și de Arnal. La care pur și simplu mi-a răspuns pe un ton de genul că ce știu eu, profanul. Dar răzbătea un sarcasm disprețuitor din răspuns.

Fenomenul s-a produs pe fondul unui alt dezagrement, referitor la pronunția numelui „Barcelona” în România. Sunt dispus să-i înțeleg nedumerirea dacă ar avea și domnia-sa deschiderea de a accepta realitatea: aceea că traiul în Franța îți pune ochelari de cal, te face complet opac la absolut orice limbă străină. Vorbitorii de franceză (ca să-i includ și pe belgieni aici; chebecoșii vorbesc altă limbă, indescriptibilă) sunt singurii de pe planetă care nu fac absolut, dar absolut nici un efort de a pronunța vreun nume străin altfel decât ca și cum ar fi scris în franceză! Cine a cunoscut mai multe țări a putut constata că măcar o parte din oameni depun un minimum de efort pentru a pronunța măcar cum își imaginează ei că s-ar pronunța cuvântul ăla străin. Iar la posturile publice de radio și televiziune, de cele mai multe ori se pronunță relativ corect numele străine. Ei bine, nu și în Franța, unde până și locuțiunile latine se pronunță cu accent franțuzesc. Un francez nu va pronunța niciodată corect grosso modo, Haydn, Heidegger. Niciodată. Și nu e de la dublajul sonor al filmelor, căci el se întâmplă și în alte țări (mai puțin Suedia, România, și câteva altele). E de la aroganța culturală franceză. Hai, cei care au învățat alte limbi, engleză, germană, italiană, spaniolă, vor încerca ceva, pentru că au căpătat conștiința faptului că nu totul se pronunță ca și cum ar fi scris în franceză. Maestrul Arapu, cred, stăpânește doar franceza și româna, ceea ce din nefericire îi limitează universul cunoașterii. (Dacă aș mai avea acum 18 ani, aș învăța 14 limbi străine. Așa, mă mulțumesc cu engleza, franceza, porțiuni de germană, ceva înțelegere de italiană, și intenționez să încep să înțeleg pe viitor și spaniola.) Oricum, așa tâmpit și incult cum o fi el, românul nu pronunță „Barcelona” în nici un caz „Bartchélona”; poate, unii, prin anii ’50, dar nu în zilele noastre. End of story.

Revenind la oile noastre, este cunoscut faptul că Mircea Arapu a început prin a-l desena dumnezeiește pe Arthur le fantôme justicier. Ai fi jurat că este Cézard în persoană. Ulterior, când a trecut la Pif et Hercule, Placid et Muzo…

Dar uitasem de fenomenalul Arnal. Scrisesem că și acesta, ca mai toți marii creatori de personaje de BD (și am în minte exemple de pe alte continente), a desenat ceva mai stângaci la început. (Și aici maestrul m-a luat, cum se zice, la sculă.) De fapt, istoria cred că e mai complicată.

Nu am aici în țară decât niște Pif-uri închise ermetic și pe care nu vreau să le accesez. Tonele de BD-uri scanate, inclusiv aproape integrala de la Vaillant la Pif Gadget (cu găuri până prin 1956-57, dar apoi relativ completă până în 1993), sunt în altă țară. Și nici nu sunt interesat de detalii riguroase. Dar se pot găsi și planșe mai stângace de-ale lui Arnal, de la începuturi. După cum, mai târziu, când s-a îmbolnăvit, s-a putut vedea clar cum R. Mas și Louis Cance ajunseseră să „facă” un Pif (și un Hercule) mai bine decât tatăl lui Pif! Negarea realității nu servește la nimic.

Firește, „frumosul” este o chestiune de gust, nu de geometrie. O bandă desenată nu este o statuă antică. Deși cu 15 ani mai tânăr decât maestrul Arapu, sunt fără îndoială mult mai conservator. Am continuat să citesc, fie și de la pirați (știați că, în afară de scanări, se fură mai recent și fișierele originale care merg la tipar ale unor albume, în special reeditări restaurate, de la Dargaud, Dupuis, și alții, dintre cele tipărite în Italia și România?) titluri franco-belgiene (mai nou și italiene, dar clasice) extrem de variate, chiar și din cele cu al căror stil nu prea mă împac. Dar am vrut să mă țin la curent ci evoluția în domeniu. (Vai, am citit și vreo două titluri manga!) Nu știu dacă s-a făcut vreundeva (cuvântul există la Maiorescu) vreo clasificare „academică”, dar sunt sute de stiluri de desen distincte, și am putut cunoaște (prin opera lor, nu în persoană) sute și sute de desenatori. A noua artă este de departe cea mai subestimată și cea mai nedreptățită. Bun, și ziceam că, deși am învățat să agreez și stiluri mai moderne, rămân convins că singurele stiluri de desen „frumoase” sunt tot cele din epoca de aur a benzii desenate. Și atunci existau sute de stiluri, nu e ca și cum nu ai fi avut de unde alege.

În privința hebdomadarului Pif, se înțelege de la sine că am preferat așa-zisa Période Rouge, încheiată în 1973. Asta nu înseamnă că aș fi respins următorii 20 de ani, cu toate crizele care au urmat. Schimbările de format au fost mai întotdeauna nefericite, dar privind îndărăt, le găsesc un șarm particular fiecăreia. Am regretat că au dispărut personaje, dar au apărut altele noi pe care le-am îndrăgit (cum a fost când Poirier l-a abandonat pe Horace, cheval de l’ouest , pentru Supermatou; sau când Yannick îl creează pe acel Hercule mereu în război cu gardianul de parc; ori când Kamb, care abandonase Zor et Mlouf contre 333, trece de la Couik la Dicentim le petit Franc). Dar am rămas și cu nostalgia anilor dinainte, de la Vaillant, le journal le plus captivant (cred că mai vechi de 1957 nu am avut) și până la Vaillant, le journal de Pif (în care m-au marcat, în foileton, Quentin Gentil et les musiciens de nulle part, și Quentin Gentil contre les professionnels). Mi-au lipsit în perioada roșie (parcă atunci au fost abandonați) Tonton, Tata et Doudou (nu ar fi trebuit renunțat la ei!), ba chiar și La pension Radicelle. Conservator de mic, ce pot să zic?

Ei bine, cu toate schimbările de stil, a existat până undeva spre anii 80, o constanță: stilul personajelor de tipul Pif, Hercule, Pifou, Placid, Muzo, Léo bête à part rămăsese fidel spiritului originar. În siajul lui Arnal, desenatori precum R. Mas (în special el!), Louis Cance, Motti, Yannick, Cavazzano, și alții, au dus mai departe stindardul. Patrice Croci și Clod (Claudio Onesti) parcă încep să se îndepărteze de idee. Din păcate, nici regretatul Corteggiani nu a fost la fel de bun ca desenator pe cât de genial (și prolific) a fost ca scenarist. Însă Chicco (Ciccolini) sau Olivier Fiquet, să fiu iertat, dar nu mai desenează același lucru! Dar Richard Di Martino, de pildă, a făcut o treabă foarte bună. (Nu voi lua în discuție resuscitarea din 2004-2008, cu formula și desenatorii de atunci, dar voi aborda critic versiunea actuală Pif Le Mag, care după mine este o rușine absolută.)

Aici, din păcate, e momentul să revenim la maestrul Arapu. Poate acesta să deseneze „ca pe vremuri”? Firește că poate! Arthur, le père Passe-Passe, Pif, Hercule, Pifou, Placid, Muzo, i-ar putea desena pe toți aidoma celor „d’origine”… dar a ales, prin proprie volițiune, SĂ NU O FACĂ!

DE CE OARE?

Firește, eu sunt de vină că pun întrebarea. Cum ar veni, pardon, să iertați, coane Fănică, da’ așa vine vorba, eu sunt din pulime, nu știu cum se desenează, nu știu chinurile artistului, nu știu ce vrea publicul mai tânăr, alea-alea. Cu tot respectul cuvenit, când am mâncat la un restaurant o ciorbă excepțională, iar apoi același bucătar îmi servește ceva care nu e nici pe departe la fel de bun, și mă ia și peste picior că nu știu eu ce e bun, qu’est-ce que je suis censé faire ?

De aceea sunt trist. Și nu e prima amărăciune pe anul ăsta. Nu știți cum este să fii dezamăgit de atâtea lucruri în ultima vreme. Nu știți cum e să li se întâmple celor dragi ție atâtea nenorociri în mai puțin de un an. Nu știți cum e să fii în doliu multiplu, cum e să-ți moară cei dragi, și nu pentru prima oară, în cele mai nepotrivite momente (nu că ar exista momente potrivite). Nu știți cum e să-ți moară pisica și să nu-ți revii din asta.

Nu e ca și cum un idol m-ar fi înșelat. Maestrul Arapu desenează cum găsește de cuviință s-o facă. Dar rămân la convingerea că s-a trădat pe sine încă înainte de a fi trădat memoria lui Arnal. Cum e posibil să ALEGI să desenezi mai prost decât o făcea Radu Marian în 1970?! Nom di D’ju! (pardon, asta e mai la nord…)

Poate că e momentul să exprim un număr de critici concrete cu privire la mascarada care este în ziua de azi Pif Le Mag. La 75 de ani de Pif, încă o echipă, cea mai neinspirată din toate, reușește să-și bată joc de tot ce s-a făcut vreme de 45 de ani — depinde cum socotești, în orice caz până în 1993, an în care ADEVĂRATUL Pif și-a dat obștescul sfârșit.

Ca o paranteză, așa cum Pif Gadget (până în 1993) a reluat de enșpe ori (cum vine asta în franceză? ceva în jurul lui énième sau ixième) un număr de benzi desenate apărute deja înainte de „perioada roșie” sau apărute tot în Pif Gadget cu ani înainte, ar fi fost acum material de reluat căcălău (en abondance; mai fidel în engleză: galore). Dar Pif Le Mag se dorește original, ecologist, în spiritul vremurilor.

Ca să fiu concret, voi examina ce am găsit acum în România, n°11, apoi n°8-9 (sub forma de Maxi Pif HS). Nu, nu merită nici un leu, nu se compară cu „the real thing”, dar mi-am zis că, vorba ceea, out of nostalgia…

Un fapt care nu poate fi imputat redacției, dar totuși. În România, Inmedio se ocupă cu distribuția, și o face la prețuri aproape duble față de prețul de copertă din Hexagon!
— Rahan (n°4 sau n°5, nu mai știu): de la €7,50 la 68.50 lei (deci 9,13 lei/€)
— Maxi Pif (Pif Le Mag n°8-9): de la €8.95 la 82 de lei (deci 9,16 lei/€)
— Pif Le Mag n°11: de la €6.50 la 57 de lei (deci 8,77 lei/€)

Oricum ar fi, este ignobil. Ironia face că dacă vă uitați pe ultima copertă a Pif Le Mag n°9, veți găsi scris mic, cu font de 2.5pt (literalmente, rândul are 0,9 mm înălțime!) o aberație de listă de prețuri care se termină cu… „ROUMANIE 6,50 €”. Pe bune? Pe coperta I a n°8, România nu figura, dar ea apare și pe n°11, în stânga ultimei coperte. Doar că în România folosim altă monedă, pentru cine nu a aflat. Oricum, în practică e mai scump decât în DOM/TOM.

Observații generale și punctuale:

■ Copertele III-IV sunt irosite, efectiv, cu porcării. Unde-s vremurile bune, când coperta IV găzduia o pagină de Corinne et Jeannot, sau La jungle en folie, sau Hercule, sau…
■ În genere, sentimentul e că se trage de spațiu. În loc de conținut majoritar util, „ca pe vremuri”, și nesocotind reclamele, se folosesc umpluturi cu bună știință.
— Nimic concret până la p. 6.
— Pagina „Reportage. Les chouchous de Pif”, ecologistă, de o inepție dezarmantă.
— Pagina cu „ursul” (caseta tehnică), de pomană.
— Pagina cu „Souriez Pif !”, imbecilă.
— Pagina „Manifeste pour les cours de cuisine aux enfants dans les écoles de France”, altă irosire de spațiu.
— Reportaje, aspecte culturale diverse, ultra-mediocre.
— Paginile (3-4) „La malle aux trésors de Pif”, un mod nereușit de a profita de gloria trecutului.
— Cam 20 % din revistă este irosire de spațiu… într-un periodic militant ecologist! (Daaa, hârtia e reciclată și reciclabilă, știu.)
■ Fiecare număr conține cca. 20 de coduri QR! Mă înțelegeți, nici unul din coduri nu este însoțit de adresa (URL) scrisă astfel încât să poată fi citită de un om! Nu, e musai nevoie de un smartphone! Asta într-o epocă în care vrem să îndepărtăm copiii de smartphone-uri, într-o revistă pentru copii și tineret! Îți stă mintea în loc de atâta imbecilitate. Dacă era și un cod scris, poate le nota omul pe o hârtie sau într-un carnețel pentru o consultare ulterioară, sau poate le băga direct în fereastra navigatorului pe ordinator. Pe ordinator, nu pe telefon! Așa, musai, cu telefonul la îndemână. Băi tataie, asta e o revistă pentru oameni, sau pentru camera telefonului și pentru aplicația de decodificat QR? În plus, nu toate codurile QR sunt citibile, sau cel puțin nu de toate telefoanele. Iată, în n°9, codul de la pag. 58 (cu portocaliu) nu poate fi citit! Am nevoie oare de ultimul iPhone, sau cineva din redacție ar trebui să-și dea demisia și să se ducă la cules de cartofi?
■ Pif și Hercule desenați de Levadoux și scenarizați de Eiffel sunt catastrofali. (Oriunde nu este specificat desenatorul, de pildă în „L’énigme de Charlok et Lupif”, eu presupun că e vorba de Levadoux.) Acest Thomas Levadoux este o catastrofă, ca și întreaga formulă Pif Le Mag, care își bate joc de desenatorii din anii de glorie ai Pif-ului. Chiar și cei născuți după ultima ploaie pot vedea cum desena Arnal prin rubrica „Le coloriage d’onc’ Cyclopède”; în speță, în n°9 la p. 34, în n°8 la p. 28. Culmea, în ultimul exemplu, se vede cum în a treia bandă, în două din viniete, Pif este desenat „așa cum nu-mi place mie” chiar de Arnal! (R. Mas nu l-a greșit pe Pif absolut niciodată din ce s-a publicat!) Este adevărat, iată, și „înainte de primul deces” existau desene imperfecte în Pif Gadget: preluată din n°888, și republicată în Le Mag n°9 la pp. 68-74 povestea desenată de M. Arapu dovedește că deja abaterile de la proporțiile, unghiurile (nu cele de vedere!) și în genere aspectul cunoscut al lui Pif începuseră să se facă vizibile… Și apropo de ce am spus de marele Corteggiani, omagiat în n°9, se poate vedea în reproducerea de la pag. 64, preluată din L’Huma și semnată Kort+Bonaventure, că și acesta mai bine s-ar fi abținut de la desen (tot Kort și în coperta IV). E ca și cum ai face o rețetă grozavă de ciorbă (ca scenarist), dar apoi ți-ai sufla mucii în oală (ca desenator). Mă rog, nu cred că de-asta nu s-a mai vândut l’Huma, dar ziceam și eu…
■ Dincolo de Thomas Levadoux, îl mai avem pe Éric Godeau. După ce că desenează cu picioarele, scenariul poveștii din n°11 pp. 6-13, opera lui Eiffel, este varză. În ce hal s-a ajuns… În ciuda anacronismului, de ce nu ia nimeni decizia de a republica poveștile din anii 60? Alea măcar erau bune! (Ciudat, lui Godeau îi reușește Pipsi, vezi în n°11 pp. 18-19.)
■ Hercule desenat de Gotié este jalnic. Mai trăiește Yannick? (Căci Motti nu.) El ce părere or avea?
■ Revenind la M. Arapu și formula sa grafică de Pif et Hercule (n°8 pp. 21-22, n°9 pp. 22-23, și diverse alte contribuții), cu care m-am obișnuit, deși cârtesc, mă întreb de ce marginile albe laterale sunt atât de mari. Să fi fost desenul făcut în ideea de trei benzi per pagină, dar cum sunt puse patru, a trebuit micșorat?
■ Iar dacă am „dat” în maestrul Arapu, iată că Placid et Muzo desenați de Clem (scenariul, Eiffel) sunt sub orice critică! (În n°8 pp. 47-51, n°9 pp. 45-49, n°11 pp. 45-49. În ultimul caz, scenariul este absolut debil!) După ce vezi așa ceva, iți vine să te duci să strângi pe cineva de gât! Regretatul Nicolaou precis dă cu barda în D-zeu pe unde o fi acum, deși, ce să zic, când Netch i-a masacrat personajele, n-a zis nici pâs. Stau și mă întreb, între Michel Motti și Mircea Arapu, care a reușit să-i deseneze pe Placid și Muzo mai aproape de stilul clasic? Oricum ar fi, ce fac Clem și Eiffel reprezintă o insultă la adresa bunului simț! (Ca referință, se pot vedea trei planșe de Nicolaou în n°9 p. 31, preluate din Placid et Muzo Poche.)
■ O mică „tehnicalitate” la care revin: marginile laterale prea mari la unele planșe. De ce oare? În unele cazuri e limpede de ce, este lăsat loc pentru reclama la albumul din care sunt preluate (vezi n°11, p. 54), dar în alte cazuri oricum nu ar putea fi lățite planșele, fiind deja înalte cât toată pagina (n°11 p. 53, n°8 p. 24, n°9 p. 54). Încadrările perfecte sunt mai zen, a se vedea n°9 p. 51, n°8 p. 31 (Supermatou are totuși margini sus și jos). Preluări din diverse surse (Dargaud) și epoci duc la încadrări în pagină neuniforme. În Pif-urile clasice, așa ceva nu se întâmpla.
■ Tot un aspect tehnic. Nu mă aștept ca reluările de planșe vechi, scanate, să fie „restaurate” așa cum au făcut unele edituri belgiene sau franceze de calibru. Dar scanări parcă făcute cu scannerul bunicii sunt inacceptabile. Este cazul La Jungle en folie, n°9 p. 18, n°11 p. 23, sau Rahan, n°11 pp. 65-82. De remarcat că La Jungle en folie este corect scalată și încadrată perfect în pagină, dar este neclară, neprelucrată deloc. Ah, ba da, dar nu în bine: s-a înlocuit numele (titlul „La Jungle en folie”, nu titlul planșei) cu o tâmpenie care nu cadrează cu stilul lui Delinx, și s-a șters numărul ediției Vaillant în care apăruse, strecurat printre viniete (cases) în original. Rușine.
■ Alt micro-aspect tehnic: preluările de Marsupilami (n°8 pp. 34-35, n°9 pp. 19-20, n°11 pp. 31-32) nu au specificat numele (efectiv, nu scrie Marsupilami!) și, cu o excepție, nici numele poveștii! Lipsă de profesionalism…
■ Microscopice. Așa sunt unele texte. Nu cere nimeni texte vizibile de la o poștă, dar este tembel să tipărești text pe care nici un copil cu ochi buni nu le poate citi cu plăcere. Cazuri flagrante, cele două contribuții Gérard Bakner din Instapif la p. 27 în n°9, și rezumatul episoadelor precedente din șapoul Yaktari (n°8 p. 73, n°9 p. 75). E ridicol. Cine-și amintește rezumatele din Vaillant, le journal de Pif (cu aldine, uneori), sau cine citește și în ziua de azi Spirou, are cu ce compara.
■ Microscopice au ajuns și textele din cele patru enigme ale lui Tim, reluate omagial în n°11 la pp. 26-27. Apreciez că textul explicativ are cam 6.5 pt, dar mai grav este cu textul din bule, neclar!
■ Dăm pagina în n°11 la pp. 28-29. Firește, de ce să reproduci cele două teste de Roger Dal la scara originală, când poți pune de jur împrejur chenare cretine cu modele de-ți joacă ochii din cap? E careva nedrogat în redacție? (Nu reiese cine face punerea în pagină.) Încă și mai imbecil, testul „Êtes-vous « Un homme de l’an 2030 » ?” este trucat ordinar. Precis era vorba de „omul anului 2000” la momentul publicării originale. Iar întrebările par ridicole în ziua de azi (cine nu știe azi de antimaterie? cine nu zboară cu avionul?), rezultatele fiind așadar irelevante. La fel și pentru celălalt test, „Pourriez-vous être un inventeur ?”, grav desuet. Nimeni nu-și mai amintește azi de Caravelle, absolut toți știu ce face un ordinator, la F alegerile sunt anacronice, la I se putea adăuga Google, etc. Din testele lui R. Dal s-ar fi putut alege foarte multe care trec proba timpului, dar cineva a dorit să aleagă ceva „futurist”. Un dobitoc fără creier.
■ Tot un dobitoc este și cel care a hotărât să includă „L’horoscope de l’inventeur” la pp. 58-59 în același n°11. Amuzant nu e, nimic nu e. O porcărie sinistră.

Singurele observații pozitive… care în sine nu sunt meritul Pif Le Mag:

■ Pentru cine nu a observat reușita fantastică a lui Elric Dufau de a desena un Iznogoud absolut fantastic, aidoma originalului, de la T31 „Moi, Calife…” (2021) încoace, n°8 îi dă ocazia să o facă, reproducând „Le Fakir Rouayââl” (din T32 „Des bougies pour Iznogoud”, 2022). Mie Elric mi se pare o descoperire la fel de fantastică ca cea a lui Mircea Arapu când acesta a preluat în 1982 Arthur le Fantôme de la Cézard. După mine, Elric e mai talentat decât Tabary-fiul (Nicolas).
■ Tot aici se remarcă scenaristul Olivier Andrieu, care mai scenarizează și alte BD-uri, cum ar fi Voogle (vreo 7 în total). Unii recenzează negativ scenariile Iznogoud ale lui Olivier Andrieu, dar mie mi se par nedrepte acele păreri. Fără a fi vreun Godard, Greg, Goscinny, eu îl găsesc totuși deosebit de „valabil”, cum s-ar fi spus într-o vreme. Să nu uităm că omul a început această activitate târziu, după 30 de ani de informatică și 25 de ani de SEO! Un caz aparte, așadar.

Observație specială „écolo”:

■ Înțeleg că Pif Le Mag se dorește écolo. Dacă în Pif-ul clasic influența PCF nu se prea vedea (cel puțin, nu după ce Vaillant a renunțat la formatul de ziar mare), se pare că de data asta acest trimestrial (vă dați seama ce decădere?) se vrea militant. Or, pentru ce militează stânga de azi? Nu pentru dreptate socială și revoluții, ci pentru salvarea planetei, pentru LGBTQI+ (inclusiv pentru schimbarea sexului minorilor care au nevoie de fapt de un psiholog, nu de un măcelar), și pentru incriminarea oricărei opinii care, prin forțarea logicii, poate fi considerată discriminatorie, xenofobă, islamofobă, sau „incitând la ură de rasă” (atenție, rasele omenești nu există, dar legea te condamnă pentru ceva ce nu există; de asemenea, islamul nu e o rasă, ci o religie, dar judecătorii francezi sunt printre cei mai cretini de pe planetă). Bun, deci ecologia e cea mai nedisputabilă cauză din acestea.
■ Și avem în n°7-10, „Le rayon vert”, opera de trei parale (de quat’sous) semnată Eiffel-Levadoux. Câte 8 pagini de gunoi diluat pe trimestru. Apropo, nici un rezumat al episoadelor precedente, că nu merităm. Cum oricum nu am începutul (în n°7) și sfârșitul (în n°10), dar voi comenta cele 16 pagini din n°8-9. Catastrofale textele din bule!
■ Data viitoare când redacția vrea să transmită mesaje ecologiste, să facă bine să apeleze la oameni care știu despre ce vorbesc, nu la Eiffel, care e nul la orice, nu doar la scenarii în general.
■ Las la o parte că în n°9 există bule cu texte absolut kilometrice (vezi p. 8, dreapta-jos, p. 9 sus, p. 11 sus), pe care numai un masochist le citește. Un exemplu: „Regarde autour de toi cette nature reconnaissante. Nous ne nous interdisons pas le progrès, tu as vu nos voitures sur coussin d’air à propulsion solaire. Nous avons des ordinateurs et communiquons aussi par un réseau sans fil, mais nous avons appris à profiter de l’instant, de ce qui nous entoure, de nos proches, plutôt que de passer notre temps à fuir le présent ou à brûler les étapes en consommant toujours plus d’énergie sans se préoccuper des dégâts causés.” 464 de caractere, din care 378 de litere, într-o singură bulă într-o vinietă de 8×9 cm! Ça va pas la tête ?!
■ Dar premiul pentru prostie se acordă celor două bule imediat următoare: „Piftache, lorsque tu envoies des emails ou que tu communiques sur des plateformes avec tous tes amis pour leur parler d’un jeu, puis que tu engages une conversation à deux avec l’un des participants en mettant une copie tous les autres, à chaque fois qu’un de tes messages part vers ces personnes que cela ne concerne pas, c’est de l’énergie dépensée pour rien. Du gaspillage digital !” și „Pifi, quand sur ton smartphone tu laisses ouvertes des tas d’applis et des pages que tu as consultées sans les fermer, tu sais que tu uses plus vite ta batterie. Mais sais-tu que chacune de ces applis consomme de l’énergie ?”
■ E fals, aproape complet fals. Sunt inginer electronist și informatician de prea multă vreme, n-o să-mi spună mie Eiffel cum merge gazul pe fir!
■ Să încep cu cea de la urmă. Complet fals. Atât pe Android, cât și pe iOS, aplicațiile din fundal sunt înghețate, hibernate, nu fac nimic, cu excepția cazului când redau muzică sau descarcă fișiere, dar atunci acțiunea este dorită. Iar memoria RAM consumă exact la fel, fie că e goală, fie că are aplicații și date. Dimpotrivă, este chiar recomandabil să nu se folosească „optimizatoarele de memorie”, căci nu degeaba au smartphone-urile de azi atâta memorie RAM: la nevoie, se va putea reveni imediat către o aplicație care „doarme” dar este deja încărcată în RAM, față de de cazul în care ar trebui încărcată din nou din memoria de stocare (eMMC/UFS), ceea ce necesită timp și solicită mai mult și microprocesorul, care va consuma mai mult la frecvențe mai mari! Ignoranții și idioții să se abțină de la a da sfaturi imbecile!
■ Prima, cu mail-urile și textele pe diverse platforme. O altă aberație. Un mail obișnuit, ca și mesajele text, sunt ca niște fire de nisip adăugate unei întregi plaje! Orice pagină de Internet încărcată într-un navigator (browser) are în spate tone de JavaScript care nu se văd, și nu doar pentru reclame, ci pentru că… „tehnologii moderne”. O pagină cu 80 Ko de imagini și text poate necesita încărcarea a 2,3 Mo de date! Tocmai am încercat cu o pagină din l’Huma; diversele unelte online de măsurat mărimea paginii spuneau 80 Ko, dar în realitate se adăugau 522 Ko de fișiere CSS, 415 Ko de fișiere JS, și altele. Pagina HTML, de 157 Ko, dacă a fost transmisă comprimată, putea spă aibă 68 Ko, dar în total, cei 2,3 Mo nu se pot comprima cu mult sub 1 Mo! Deci un trafic de date de cel puțin 10 ori mai mare! Așadar, nu mesajele simple sunt problema, câtă vreme orice pagină de Internet încărcată generează mai mult trafic decât o întreagă astfel de conversație!
■ Să vă mai spun eu ce consumă energie. Nu mail-urile, și nu mesageria. Streaming-ul audio și video. Toate se fac pe Internet. Până și televiziunea: nu mai este nici analogică, nici digitală terestră sau pe cablu, ci digitală pe Internet. Iar când un smart TV accesează un VOD sau Netflix (mais pas que), e ca și cum s-ar duce să vizioneze un video pe YouTube! Emițătoarele (herțiene) pentru televiziunea și radioul tradiționale aveau un consum de electricitate fix indiferent că aveau un singur telespectator sau ascultător, ori 1 milion. Tot ce este digital și folosește Internetul consumă în funcție de numărul de „clienți” (există și servere cache, nu e strict proporțional, dar totuși). Deci copiii și tineretul ar trebui să știe că atunci când ascultă a zecea oară o melodie pe Deezer, Spotify sau YouTube, aceasta se descarcă pentru a zecea oară! De-aia se cheamă streaming. Ăsta e blestemul tehnologiei de azi, când multe abonamente de telefonie mobilă au „date nelimitate”, și când guvernele imbecile încurajează 5G și 6G. Cine are nevoie să transfere terraocteți de date și pentru ce? La asta ar trebui sensibilizați tinerii, nu să li se spună să nu trimită mail-uri la un grup întreg de prieteni! Un tânăr în metrou nu ascultă o colecție de fișiere MP3 (și cu atât mai puțin o casetă la walkman/baladeur), ci un stream de la Deezer, Spotify, Apple Music, sau un radio pe Internet. Asta da, generează consum de energie. Internetul în sine, cu toată infrastructura, consumă în țările dezvoltate chiar și peste 10 % din energia consumată în aceste țări! Estimări diverse pentru 2019 estimau consumul electric al tehnologiilor conexe Internetului între 1 și 3,7 % din totalul consumului mondial de electricitate, dar cu predicția că în 2030 acesta ar putea ajunge la 20 %! În contextul inteligenței artificiale folosite haotic, vom ajunge să depășim aceste estimări.
■ În plus, dacă e să implicăm tineretul în evitarea consumului de energie, să le povestim despre lucruri mai revoltătoare, cum ar fi:
— Chiar este nevoie de PC-uri de gaming care consumă 300-600 W? Eu folosesc laptop-uri și mini-PC-uri care nu pot consuma peste 45-65 W, căci atât permite sursa de alimentare! E adevărat, acestea nu sunt de gaming (șahul și Go-ul nu sunt „jocuri”), iar pentru mine jocurile erau cele de MS-DOS, care mergeau pe orice râșniță de cafea. Da, tineretul generează cel mai mult consum inutil de energie de pe planetă, chiar și când nu ronțăie criptomonede!
— Mezelurile și brânzeturile ambalate la 80-100 de grame în blistere de plastic de 20 de grame! Sau 125 de grame de zmeură ambalate în 20 de grame de plastic. De boicotat!
— Nu știu cum e în Franța, dar în Germania mai întâlnești supermarketuri cu vitrine frigorifice neînchise, fără uși, care răcesc universul! Nu am văzut nici o manifestație „Fridays for future” pe tema asta!
— Reciclarea ambalajelor de plastic și sticlă tot consumă energie. Prea multe sticle și borcane nu sunt refolosibile, iar colectarea pentru reciclare înseamnă că acestea se vor da la retopit cu consumuri uriașe de energie. Ar trebui stabilite standarde internaționale (ISO) cu privire la câteva formate de sticle și borcane, iar acestea să fie refolosite, nu retopite! (Da, cum făceau comuniștii. Aveți sticlă la schimb?)
— Părinții să nu mai cumpere SUV-uri și alte tancuri, fie ele și electrice. Pe vremuri, un autoturism european avea 700-950 kg. Acum, toate încep de la 1,2 tone, și nu se poate da vina doar pe siguranța crescută. Ar trebui să se poată proiecta cu tehnologii noi mașini ușoare ca pe vremuri. Oricum, majoritatea mașinilor comercializate azi sunt SUV-uri de 2-2,5 tone, mai ales dacă sunt și electrice. Pentru ce aceste tancuri? Pe deasupra, adăugarea a 600-700 kg de baterii nu ajută. Dimpotrivă, în timp ce planeta este obsedată de CO2, adevăratele noxe care dau cancer pulmonar nu sunt nici CO2, și nici chiar NOx, ci particulele PM2.5-PM10, iar acestea sunt date în proporție de până la 90% de uzura cauciucurilor, care este cu atât mai mare cu cât vehiculul este mai greu! Handicapata de Greta Thunberg și retardata de Comisie Europeană nu se gândesc la asta, pentru că au plan cincinal la vândut tancuri electrice! În loc să se taxeze anual o mașină exclusiv în funcție de emisia de CO2 (cum se face în Germania), ar trebui taxată în funcție de masă, pentru că asta generează PM2.5-PM10, iar producerea unei mașini mai grele oricum consumă mai multă energie și materie primă! Căutați și cu cât a crescut numărul copiilor uciși în SUA de SUV-uri, de când majoritatea mașinilor sunt uriașe. Și cum să mai cumperi o mașină mică și ușoară când riști să te lovească un tanc de 2,5 tone? Suntem într-o spirală fără ieșire, și nimeni nu face nimic.
— În timp ce tot mai multe orașe europene dau sute de milioane de euro pe autobuze electrice, cu baterii scumpe (și care se depreciază în timp), se uită că troleibuzele și tramvaiele au fost și rămân cea mai ieftină și ecologică soluție de transport. Nu autobuzele electrice sunt soluția, ci troleibuzele!
■ În concluzie, Pif Le Mag a pierdut ocazia de a da exemple de probleme ecologice reale, nu aberații.

Concluziile mele despre Pif Le Mag:

■ Cu o redacție fără viziune, va da faliment cum a fost cazul și cu încercarea precedentă.
■ Nici nu ai cum altfel când formula e tembelă, conținutul e o varză de calitate îndoielnică, formula grafică une macédoine, iar apariția trimestrială. (Cum să înșiri, frate, povestea „Le rayon vert” pe un an întreg, într-o epocă a lipsei de răbdare și a ADHD-ului?)
■ Deși calitatea unei reviste ca Spirou a scăzut accelerat în ultimii cca. 2 ani, poate ar trebui învățat de la unii confrați care, cum-necum, reușesc să apară săptămânal, și asta fără să tragă de spațiu.
■ Moștenirea deceniilor anterioare este ignorată și folosită foarte prost. Aș crede că nu problemele de licență sunt primordiale. Nu înțeleg atunci de ce nu se face nimic pentru republicarea seriilor Poche, care sunt cea mai incredibilă invenție pe care am văzut-o, cu planșe mici pe față și jocuri sau altele pe spate? Mi-aș vinde sufletul diavolului pentru colecțiile Pif Poche, Pifou Poche (în special), Placid et Muzo Poche, Arthur Poche! Când există astfel de comori ignorate, domnii publică tot felul de căcaturi „moderne” desenate oribil, și umplu spațiul cu rubrici complet neinteresante. Ia luați la mână și Vaillant-urile vechi, să vedeți cum se făcea meserie pe vremuri!

Am scris toate acestea cu furie și tristețe. Nu menajez pe nimeni, pentru că eu, onor publicul, am dreptul la opiniile mele. Și pentru că am cunoscut acele epoci de mare calitate. Și pentru că mai poate exista calitate și astăzi. Și pentru că, deși nu mă pricep să creez nimic de gen (vizitând în 2007 le Centre Belge de la Bande
Dessinée / le Musée de la BD à Bruxelles, am înțeles cu câtă muncă se făcea o bandă desenată clasică), am „consumat” mii și mii de reviste și albume diverse, fiind deci un consumator informat și educat.

Mă rog, dacă cei din branșă preferă să fie suicidari, nu i-a împins nimeni în groapă, decât poate mândria lor și sentimentul de superioritate. Nu-i interesează feedback-ul de la public. Hai, săriți cu înjurăturile pe mine.

À bon entendeur, salut ! Sau, cum spunea La Bruyere, „Après l’esprit de discernement, ce qu’il y a au monde de plus rare, ce sont les diamants et les perles.” (Amen, ainsi soit-il.)

P.S.: Mi-e dor de „Les Rigolus et les Tristus” (cărora eu le spuneam „Les Tristus et les Rigolus”, devinez pourquoi) și, în cu totul alt registru, de Nestor (Crespi). Nostalgie, quand tu nous tiens…

P.P.S.: Dar, de fapt, viața nu începe și nu se termină cu universul Vaillant-Pif. Bien au contraire. Iată, aș reciti acum ceva cu Signor Spaghetti (Dino Attanasio, cu Goscinny la scenariu).

Post-Post-Post-Scriptum: Am uitat să semnalez cum și Pif Le Mag este marcat de incultura crasă a francezilor din ziua de azi, care tot mai des confundă „sensé” cu „censé” (și viceversa). În interviul din n°8 cu Jamel Debbouze, la pag. 37, când acesta răspunde la a doua întrebare, iată cum este transcris răspunsul: „J’aime beaucoup Pif parce qu’il est censé, juste, bon, droit, il ne fait pas trop de bêtises et surtout il passe sont temps à essayer de repêcher son pote Hercule.” Sans aucun doute, Pif est sensé, car il est censé être sensé, une fois connu qu’il est juste, bon, droit et tout ça.