În contextul în care Erdoğan-efendi pare că vrea să refacă Imperiul Otoman, ba chiar să se pună în fruntea luptei împotriva lumii iudeo-creștine (cred că pe la Teheran s-a consumat mult ibuprofen), mi-am adus aminte de un fapt ce mi s-a părut mereu paradoxal.

Când maurii au invadat peninsula iberică, până să răspândească ei minunata cultură arabă, mulți creștini s-au trezit mai scurți cu un cap, cu proprietățile confiscate și cu bisericile transformate în moschei. (În perioada Reconquistei s-a întâmplat pe dos, dar în mod proporțional, firește.) Oricum, ideea este că arabii în genere au fost cotropitori și asupritori mai necruțători decât otomanii, care au fost mai pragmatici, preferând să culeagă tribut din teritoriile care le erau vasale. Or, Țările Române nu au fost niciodată pașalâcuri turcești, în ciuda utilizării neglijente a acestui termen. Ele aveau domnii lor, aprobați de Înalta Poartă, dar conducerea era locală. Se plătea însă bir, asta e tot.

Ei bine, dacă turcii erau mai raționali, cum se explică descăpățânarea lui Constantin Vodă Brâncoveanu și a fiilor săi, chipurile pentru că nu ar fi renunțat la religia creștin-ortodoxă?

Brusc, având experiența atâtor fake news, am fost sigur că este ceva fals aici. Un mit naționalist-ortodox, cum a mai lansat sau susținut destule fostul legionar ucis de legionari, pe numele său Nicolae Iorga.

După ce am dat în toate limbile de texte imbecile traduse dintr-o istoriografie bombastic-idioată, am avut și dovada. Pe scurt:

  1. Brâncoveanu nu a fost ucis pentru refuzul de a renunța la creștinism!
  2. Brâncoveanu a fost condamnat printr-o fatvă (fatwa turcească) pentru a fi uneltit împotriva intereselor Înalții Porți.
  3. Printre pedepse, confiscarea averii. L-au torturat până a dezvăluit unde își ținea banii la Viena și Veneția.
  4. Cum astfel de fapte cereau pedeapsa capitală doar pentru non-musulmani, i s-a oferit șansa de a se converti la mahomedanism pentru a obține o pedeapsă mai ușoară.
  5. Dobitocul a refuzat, și atunci firește că pedeapsa a fost dusă până la capăt.

Deci nu a fost nicidecum o persecuție anti-creștină, cum ne-au spus-o și naționalismul ortodox, și național-ceaușismul!

Detalii, dintr-un articol surprinzător de detaliat din 2002 apărut în revista Historia, scris de Radu Dipratu: „Sfârșitul lui Brâncoveanu și procedurile juridice otomane. Executarea domnitorului, o afacere extrem de profitabilă pentru sultan”.

Citate relevante:

La sfârșitul lunii martie 1714, sultanul Ahmed III (1703-1730) îi poruncea unui delegat (mubașir), Mustafa, să îl aresteze și să îl aducă la Istanbul pe Constantin Brâncoveanu pentru a fi executat.
În textul acestei porunci (hüküm) era inserată și opinia marelui muftiu (șeyh ül-islam) Imam Mahmud Efendi, fără de care decizia sultanului nu avea legitimitate Toate acțiunile importante întreprinse de un sultan, precum pornirea războiului, ruperea unui tratat sau executarea unui înalt funcționar trebuiau să fie însoțite de o astfel de opinie juridico-religioasă, numită fetva, emisă de un muftiu (cărturar specializat în jurisprudența islamică), obiceiul fiind consacrat încă din primele secole ale islamului. Chiar și un sultan autoritar precum Mehmed II Cuceritorul a trebuit să recurgă la opinia marelui muftiu înainte de a-l executa pe ultimul rege al Bosniei în anul 1463.

În lumea musulmană sunnită există patru școli principale de jurisprudență: hanefi, hanbali, maliki și shafi’i, fiecare având anumite precepte specifice și urmate cu precădere în anumite zone geografice. Otomanii urmau școala hanefită, numită astfel după fondatorul său, Abu Hanifa (699-767), care acorda o mare importanță consensului sau acordului unanim (idjma), fiind astfel mai tolerantă în comparație cu celelalte trei școli. […] Chiar și pentru cazul lui Constantin Brâncoveanu a existat un precedent din timpul Profetului, astfel că nu rămâneau prea multe dubii în privința sentinței.

Mazilirea (‘azl) a început să fie adoptată ca pedeapsă pentru domnitorii care își încălcau legământul față de sultan începând cu secolul al XVI-lea, odată cu creșterea controlului exercitat de Poartă asupra Țărilor Române. Destituirea principelui putea fi urmată de trimiterea acestuia în exil (surgün), insula Rodos fiind o destinație preferată datorită fortăreței-închisoare, de preluarea averii acestuia de către noul domn sau, în cazurile cele mai grave, de execuție.

Documentul ce conține porunca sultanului Ahmed III către mubașirul Mustafa detaliază capetele de acuzare amintite în fetva. Domnitorul era acuzat că, în timp ce otomanii se pregăteau de război împotriva ghiaurilor, a furnizat provizii armatei inamice. De asemenea, era acuzat că a facilitat intrarea țarului Petru I (1696-1725) în Moldova în timpul războiul din 1710-1711, că a trimis oșteni să lupte alături de ruși și că a primit la rândul său moscoviți în garda personală. Îi era atribuită și o mare parte din vină pentru arderea Brăilei, eveniment în urma căruia au pierit un număr mare de musulmani. […] Vina domnitorului era, deci, cu atât mai mare cu cât actul de trădare s-a petrecut la vreme de război și a adus pagube materiale și omenești statului otoman, periclitând soarta războiul sfânt. Observăm că aceste acuze veneau la câțiva ani de la consumarea evenimentelor, ceea ce denotă acțiunea inamicilor lui Brâncoveanu, în special a Cantacuzinilor, pe lângă curtea otomană. Atât timp cât influența sa a fost mai puternică decât cea a adversarilor, sultanul nu a dispus mazilirea, însă în primăvara anului 1714, cercurile de putere de la Istanbul nu mai erau favorabile domnitorului valah.

De ce s-a preferat capturarea Brâncovenilor și nu uciderea lor pe loc? Otomanii sperau să obțină cât mai mult din imensa avere strânsă de domnitor, fapt confirmat de perioada de tortură la care au fost supuși înainte de execuția din 15 august 1714. Legea otomană prevedea confiscarea averilor demnitarilor acuzați de trădare, banii proveniți din aceste acțiuni aducând o contribuție importantă la vistieria statului. Suma pe care otomanii au reușit să o confiște de la Brâncoveanu, peste 800.000 de guruși (monede de argint), era considerabil mai mare decât totalul plăților Țării Românești către Imperiul otoman din anul 1703 (aprox. 660.000 guruși) sau decât alte două averi confiscate în aceea perioadă, cele ale conducătorilor pelerinajelor către Mecca (emir ül-hacc, una dintre cele mai profitabile funcții din imperiu), Nasuh Pașa (aprox. 560.000 guruși) și Suleyman Aga (aprox. 380.000 guruși). Oficialii otomani au avut astfel tot interesul de a-i păstra în viață pe condamnați pentru a putea intra în posesia impresionantei averi a familiei. Însă Brâncoveanu mai avea bani depuși la bănci din Viena și Veneția, însumând o avere similară cu cea confiscată de otomani, ca să nu mai vorbim de numeroasele proprietăți imobile.

Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu:
Întâiul. Că întreținea corespondență secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia și cu Republica Veneția, cărora procura știri privitoare la turci.
Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinț al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile aduse Maiestății Sale Chesariene.
Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit țara prin grele asupriri și impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.
Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgoviște, aducând prin aceasta pagube, atât supușilor săi cât și traficului din București, și aceasta pentru a putea mai ușor fugi, într-o bună zi, cu toată familia și bogățiile sale în Transilvania, unde spre acest scop
Al cincilea, a cumpărat multe moșii, pe una dintre ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.
Al șaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar și la Veneția, ținând agenți în ambele aceste locuri.
Al șaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimțământul său.
Al optulea. Că și-a procurat din Viena timpane și trâmbițe de argint, ceea ce era insolent, căci însuși Marele Sultan nu le poseda.
Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoarea de la 2 până la 10 galbeni una.

După cum am văzut, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de multe fapte, dar în niciun caz de a fi creștin. Execuția lui a venit ca o pedeapsă pentru acțiunile trădătoare de care îl acuzau otomanii și nu ca o pedeapsă pentru că nu a vrut să renunțe la credința sa. Convertirea la islam i-ar fi putut salva viața doar prin prisma faptului că fetvaua prevedea această procedură numai în cazul ghiaurilor, nu și a musulmanilor. Torturile la care a fost supus în închisoarea Yedikule (Șapte Turnuri) nu aveau scopul de a extrage o profesiune de credință, ci informații despre averea sa colosală. În acest sens, ideea martirajului lui Brâncoveanu nu poate fi valabilă. Dicționarul explicativ al limbii române notează sensul principal al cuvântului martir ca fiind o persoană care a îndurat suferințe sau chiar moarte pentru ideile și convingerile sale. În sens general, martir poate fi considerat un individ care îndură persecuții, bătăi, tratamente inumane, cum îndurau, spre exemplu, țăranii care nu puteau achita obligațiile fiscale crescute considerabil în timpul domniei lui Brâncoveanu. […]

A avut demnitatea de a nu renunța la credință în cel mai greu moment al vieții, dar nu aceasta a fost vina pentru care și-a dat sufletul. Avem motive să îi oferim un loc de cinste lui Constantin Brâncoveanu în istoria noastră, nu trebuie să ne creăm însă martiri și sfinți pentru a găsi repere de seamă în trecut.

Ni se oferă și o amplă bibliografie.

Iată că Vodă Brâncoveanu nu a fost un martir, și nu a murit pentru cauza creștinătății!