N-am mai scris de mult pe teme gramaticale și lexicale, mai exact de la Gramatica geto-dacă e cea mai superioară, etc. (cu completări). Ei bine, o cucurigeală de-a lui Mircea Badea m-a enervat cât să o fac. (Da, știu, cucurigeală nu e în dicționare, ci doar cucurigare și cucurigire, de la verbul a cucuriga sau cucurigi.)

Zice deșteptul planetei, în completarea unei grăiri care mi-a scăpat, probabil citând de undeva:

„…cu doi de c.” Corect este „cu doi c”.

Ăsta este genul de hipercorectitudine care mă face să-l dau pe făptaș cu capul de toți pereții. Doar că nu pot.

L-am pus pe ChatGPT să caute referințe pe net. A căutat și a găsit că Mircea Badea are dreptate. Am venit cu argumente, a căutat din nou, și a zis că eu am dreptate, conform gramaticii scoase de academie în 2005. Hai să vă prezint cum stă treaba.

Badea nu e primul cercopitec alfabetizat care se crede guru în limba geto-dacă modernă.

Ăla prostu’

Dan Baltag, de la Dicție.ro, mănâncă căcat în Scriem cu „doi de i” sau cu „doi i”?

Numeralele cardinale începând de la 20 se leagă de substantivul următor cu ajutorul prepoziției „de”. În limba română, numeralele cardinale până la nouă inclusiv se scriu cu litere.

Așadar, este incorect să spunem că un cuvânt se scrie cu „trei de i”. Corect ar fi să spunem că un anumit cuvânt (ex.: copiii) se scrie cu trei i. 

În schimb, este foarte corect să spunem: „am cumpărat treizeci și două de creioane”.

Când mergem la piață nu cerem vânzătorului „trei de roșii”, ci vom cere „trei roșii”. Desigur, putem menționa și cantitatea și atunci vom folosi prepoziția „de”: „Aș dori două kilograme de roșii”.

Asta este o aplicare mecanică, robotică, a unei reguli.

Ăla deșteptu’

Negreșit, cunosc regula legării directe sau prin prepoziția „de” a numeralului de substantivul determinat. Dar aici situația este alta.

Spunem oare „trei legume de roșii” sau „trei bucăți de roșii” (roșiile fiind întregi), ori poate „trei exemplare de roșii”? Nicidecum, ci doar „trei roșii”.

În schimb, spunem „am în carnet trei note de patru”, sau „am la Scrabble două litere de p”. Doar că în limbaj curent, prin simplificare eliptică, zicem „am în carnet trei de patru”, respectiv „am la Scrabble doi de p” (să menționăm, apoi să ignorăm, faptul că simbolurile sau siglele ca atare capătă genul neutru sau masculin, în funcție de modul de referire la acestea, de aici transformarea lui „două” în „doi”: două P-uri, doi de P). Exprimarea lungă, completă (cu „note”, respectiv „litere”) este cerută de nevoia de clarificare în cazul cifrelor sau literelor, care altminteri pot avea diverse valențe. Simplificând-o, rămâne prepoziția „de”.

Invocând eu, mult mai succint, acest argument, ChatGPT mi-a găsit altă postare, nesemnată, de pe știriDB.ro: Tu știi cum e corect? – Doi ‘i’ sau doi de ‘i’. Am corectat eu diacriticele cu sedilă și ghilimelele aiurea:

Dacă e să consultăm Gramatica Academiei, ediția 2005, construcția cu prepoziția de, între numeral și substantivul pe care îl însoțește, este obligatorie de la douăzeci în sus.

[…]

Dacă am respecta această regulă, așa cum spunem doi copii, trei pisici etc., ar trebui să spunem și doi n, trei i etc. Există însă, în limba română, două categorii de cuvinte, două excepții de la regulă, pentru care numeralele mai mici de douăzeci sunt urmate de prepoziția de: numele de cifre și numele de litere.

În cazul numelor de cifre, o formulare de felul: „A luat doi trei la matematică” ar fi fost neclară, ar fi putut fi înțeleasă ca o aproximare (doi-trei), situație în care utilizarea prepoziției de a avut rol lămuritor – „A luat doi de trei la matematică”.

În mod similar, pentru o exprimare clară, o asemenea construcție s-a extins și la substantivele care denumesc litere și care nu au o formă specială de plural: «Cuvântul copii se scrie cu doi de i.» «Verbul „creează” se scrie cu doi de e.» etc.

În concluzie, este corect să spunem: un i, un e, un n, doi de i, doi de e, trei de n etc.

Dacă tot nu sunteți convinși, o să vă cităm două voci care apără o astfel de logică.

„Construcția cu de poate apărea și la numeralele mai mici de douăzeci când acestea însoțesc substantive „metalingvistice”, denumiri ale unor unități ale limbii (literă a alfabetului, cifră, cuvânt etc.): doi (de) i / trei (de) cinci etc.”

(Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” – Gramatica limbii române I, Cuvântul, Ed. Academiei Române, 2005, p.297)

Mult mai clare sunt explicațiile lui George Pruteanu, într-una din edițiile emisiunii „Doar o vorbă S-ĂŢI mai spun”.

Am fost întrebat de ce spun eu „doi de 3” sau „doi de s”, fiindcă n-ar fi corect, că doar nu spunem doi de cai sau doi de boi. Rostul limbii e să ne ajute a ne înțelege reciproc. Corectitudinea care nu aduce claritate nu face doi bani. Dacă mai există cărți care recomandă să spunem: „În sesiunea asta am luat doi trei”, cărțile cu pricina greșesc în acest punct și nu vă sfătuiesc să le ascultați. Chestiunea a fost tratată și de Al. Graur într-un articol publicat într-un număr al ziarului Adevărul din 1937 și republicat în culegerea Puțină gramatică, volumul 2. Iată punctul meu de vedere […]. Propoziții de genul „Studentul a luat 2 cinci și 3 opt”, cred că veți fi de acord că sunt eminamente neclare, bașca faptul că nici nu pot fi scrise cu cifre (2 lângă 5 s-ar citi 25). Cifrele și literele luate în sine sunt prea puțin substanțiale ca să le putem simți ca pe niște entități care primesc normal numeralul: doi cai, două supersonice etc. […] E nevoie de un element ajutător, care este prepoziția de, venind în fond din expresia „de-alde”. Dar cum „a luat 2 de-alde 3″ ar fi prea mult, e suficient “a luat doi de 3″.

Excelent argumentul cu „de-alde”!

Oricum o dai, Mircea Badea e un bou.