Nu consider că suntem cu educația în secolul 18, ci în secolul 19, iar nivelul fraudei intelectuale și academice din Occidentul contemporan a atins cote îngrijorătoare de care dl. Adrian Majuru nu pare conștient. Interviul este însă fascinant și unic în felul său; musai de vizionat integral!

Articolul asociat de pe HotNews este o porcărie, cu fragmente preluate aleator, iar comentatorii nu-s de niciun nivel intelectual.

Din păcate, dl. dr. în istorie nu a avut destulă vreme pentru a-și dezvolta ideile, și nici jurnalistul nu a strălucit oricât, astfel că nu pot ști dacă în altfel de condițiuni expozeul ar fi fost satisfăcător. Producția de față lasă multe lucruri pe jumătate spuse, unele în suspensie, iar câteva aspecte au fost complet eludate.

De pildă, Adrian Majuru menționează, în mod justificat, că mediul bisericesc se folosea de limba slavonă (dar și de scrierea slavonă), neputând fi considerat ca un element fundamental al educației în limba română în Vechiul Regat. Dar când menționăm studiile făcute în Europa Centrală, inclusiv în Germania, de ce ne oprim aici? Eu înțeleg că unii (ambii interlocutori, de fapt) consideră că dincolo de spațiul cultural anglo-saxon nu mai e mare brânză, dar asta denotă micime intelectuală. Sunt și eu oripilat de Revoluția Franceză, și nu am fost un fan al lui Napoleon, dar cultura și civilizația franceze și ale spațiului latin au avut o contribuție importantă la ridicarea noastră din medievalism. De ce pașoptiștii nu sunt deloc menționați, dar chiar deloc? De ce Școala Ardeleană parcă nu există pentru dl. Majuru?

Muzeul Municipiului București, al cărui director este, îl datorăm concepției unor Conrad Schwink, Johann Veit, și Karl Storck; dar nenumărate clădiri bucureștene sunt opera unor arhitecți francezi și a unor constructori italieni. Apoi, Coana Chirița vorghea franțuzăște (sort of), nu nemțăște. Chiar și Ecaterina cea Mare (Sophie Auguste Friederike von Anhalt-Zerbst) „prinsese dragoste pentru limba franceză”.

Apoi, sunt lăudate reușitele lui Spiru Haret sub domnia lui Carol I, dar acesta a venit la putere printr-o lovitură de stat mișelească împotriva lui Cuza. Cu toate lipsurile sale, Cuza nu merita asta. Iar când I. L. Caragiale se exilează la Berlin („scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți”, apud Wikipedia), o face plecând din România coruptă a lui Carol, nu din cea coruptă a lui Cuza. Regatul României era mai puțin glitzy decât cel descris de dl. Majuru: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” (1907 din primăvară până’n toamnă)

De fapt, știam că Adrian Majuru idealizează și ambelisează. Elegant, însă frustrant de incomplet, cam ca o analiză literară din revista Limba și Literatura Română de acum 40 de ani, domnia sa rămâne ambiguu până și în lauda cu rezerve făcută reușitelor regimului comunist în educație. Un învățământ mai bun decât cel de azi, dar ruinat („marred”, aș zice) de îndoctrinare. Până unde a fost totuși un model rezonabil? Mai toate temele rămân neterminate.

Vorbim de național-ceaușism pe de o parte, apoi de limitele progresului interbelic în contextul binecunoscutului „tumult politic”. Dar în acea perioadă sinistră a legionarismului, mărețul Nicolae Iorga, după cum orice intelectual onest ar trebui s-o recunoască, nu a fost decât un naționalist bombastic și deșănțat (un lucru destul de comun în epocă) care, sub acoperirea competenței academice, a lansat unele teorii cel puțin discutabile, ca să nu spun că de-a dreptul aberante. Un falsificator al istoriei, if you ask me. Inițial simpatizant al Gărzii de Fier și în bună măsură antisemit, Iorga se pare că ar fi intrat în conflict nu atât cu Mișcarea Legionară, cum o spun aparențele, ci doar cu Zelea Codreanu însuși, iar asta i-a pecetluit soarta. Societatea românească interbelică, cu toate aspectele ei fascinante și cu toată bogăția sa culturală, literară, artistică, nu ar trebui idealizată cu niciun chip.

Discuția ar mai fi meritat continuată cale de câteva ore, dar poate că atunci dezamăgirea ar fi fost și mai mare. Either way, cartea menționată este Copilăria la români (1850–2050). Istorie și prognoză.

Ca fapt divers, teza de doctorat a lui Adrian Majuru se intitulează „Inter-disciplinaritatea ca principiu integrator al universalității la Francisc J. Rainer”. With all due respect, de ce majoritatea tezelor de doctorat din ziua de azi au titluri atât de cretine?

Preluare de pe FB.