Răcit fiind, păduri nu pot cutreiera, și nici concentrațiune prea multă nu am a dezvolta. Dar pentru că ce am de combătut a apărut pe un blog, mi-am zis să combat tot pe un blog.

Domnul Mihai Vasilescu, pe blog: Nu se pune virgulă înainte de „etc”. A dat și pe Facebook, unde are și un reel.

Eu sunt „grammar nazi” când chiar este cazul, nu în mod habotnic, dogmatic, obtuz. La o adică, pot fi acuzat de toate aceste defecte, dar iată un exemplu că alții sunt mult mai răi.

Da, toată lumea știe, sau mai exact toată planeta știe că „etc.” vine de la „et caetera”, și că „et” înseamnă „și”.

Este adevărat, de pildă, că în limba română conceptul de „Oxford comma” nu există. Astfel, într-o listă, virgula înainte de „și” se pune numai și numai pentru a evita o confuzie. De pildă, nu voi scrie „Am cumpărat mere, pere și pepeni.”, ci numai „Am cumpărat mere, pere și pepeni.” În engleză, am libertatea de a face cum am chef.

Firește, sunt multe cazurile în care virgula poate preceda conjuncția „și”, iar postarea lui Vasilescu include, în comentarii, câteva situații de acest gen, cum ar fi asta: „Am fost la piață și am cumpărat mai multe feluri de fructe: mere, pere, prune, că astea îmi plac mai mult, etc.”

Nu am habar ce zice ultima ediție a Gramaticii limbii române scoasă de Academie, și literalmente mă piș pe ea, căci în loc de „Morfologie” și „Sintaxă”, volumele poartă ca titlu „Cuvântul”, respectiv „Enunțul”. Ăsta e un semn clar de oligofrenie. Îmi permit să rămân la Gramatica Academiei din 1962-1963, care a mai avut vreo două tiraje în anii ’60. Nu este ideală, dar e bunicică. Numai că nu zice nimic de „etc.”!

OK, iată cum facem. Trăim într-o lume conectată, globalizată, iar asta ne strică limba. Pardon, ne-o influențează, în bine și în rău. De cele mai multe ori, e vorba de lexic, de importuri sau calcuri din engleză. Francezii au încercat să reziste; italienii nici măcar n-au încercat. Dicționarele Devoto-Oli, Zingarelli, Gabrielli includ termenul customizzare, iar primele două și customizzazione. Devoto-Oli are și photoshoppato. Oameni practici, aș zice. E mai bine să reglementezi decât să interzici.

Care este situația din punct de vedere normativ a virgulei înainte de etc. în limba română? Dracu’ știe, căci eu nu am găsit nimic în nici o lucrare la care să fi avut acces. Aș face câteva precizări referitoare la cum tratează alte limbi chestiunea în discuție.

Înainte de asta însă, preiau un comentariu de pe blogul lui MV. Zice o duduie, despre așa-zisa regulă:

O știam și am respectat-o mereu.
Pe principiul româna și franceza sunt limbi latine, iar etc. e din latină, nu am pus virgulă nici în franceză.
Uite așa, am aflat f. doct de la francezi că TREBUIE să pun virgulă înainte de etc. Ei o consideră tot enumerare.
Are sau nu sens, fiecare academie decide cum vrea ea.

Da, însă nu. Nu e vorba de academii aici. Nu peste tot Academia decide. Dar da, e nevoie de mult săpun.

În franceză:

Grevisse et Goosse, Le bon usage, 14e édition, 2008:

§125 c 2° On met ordinairement une virgule devant etc. (et cetera) : Il a visité l’Allemagne, la Hollande, l’Angleterre, etc.

Grevisse, Le français correct, 6e édition, 2009:

Etc. est généralement précedé d’une virgule.

Claude Kannas, Bescherelle, Le dictionnaire des difficultés, Hatier, 2011:

etc. Abréviation de et cætera (ou et cetera). Est toujours précédé d’une virgule et suivi d’un point abréviatif.

Péchoin et Dauphin, Dictionnaire des difficultés du français, Larousse/VUEF 2001:

L’abréviation etc. est toujours précédée d’une virgule et suivie d’un point abréviatif.
En fin de phrase, le point final et le point final se confondent : des carottes, des poireaux, des oignons, etc.

Votez cu limba franceză! Nu în toate privințele, ci doar în acesta. Francezii au și ei o formă de retard mental (și zic mental, nu mintal, pentru că așa vreau eu, și pentru că nu vine neapărat de la minte, care în franceză se zice raison, esprit, și altele, dar adjectivul este mental), constând în faptul că ei nu vorbesc de predicat, ci doar de verb sau grup verbal. Dobitocii amestecă nu mere cu portocale, ci morfologie cu sintaxă. De cele mai multe ori, părțile de vorbire substantiv și pronume personal au funcția sintactică de subiect (firește, subiectul poate fi reprezentat și de un adjectiv substantivat, de un verb la infinitiv, de un pronume posesiv, de o propoziție subordonată ș.a.m.d.). De cele mai multe ori, partea de vorbire verb are funcția sintactică de predicat. Nu și în franceză! Verbul are funcția de… verb. E prea complicat predicatul pentru ei, deși la facultățile de profil se învață și despre această ciudățenie. Cea mai rațională gramatică ar fi cea a limbii italiene, deși pentru români utilizarea generalizată a conjunctivului în italiană și spaniolă pare încă și mai ilogică decât utilizarea inconsistentă a subjonctif-ului în franceză.

În italiană:

În italiană, chiar și fără a căuta referințe explicite la utilizarea virgulei înainte de „ecc.”, se observă din textele întâlnite în toate cărțile de gramatică (sau în alte lucrări similare) că regula generală este: fără virgulă. Limba fiind în continuă evoluție, mai recent abordarea a devenit totuși mai nuanțată.

Elisabetta Perini, Grammatica italiana per tutti, Giunti, 2009, 2016, p. 150:

Prima di eccetera ed ecc. la virgola può esserci o no: luogo di nascita, data, residenza, ecc.; penne, pennarelli, matite ecc. La regola consiglierebbe di evitarne l’uso, ma negli ultimi tempi esso si sta diffondendo comunemente, a tutti i livelli stilistici.

De altfel, în lucrarea E-grammatica italiana, Garamond, 2009 (Carla Graziani, Vittoria Paiano, Paola Pippia, Franca Soracco, a cura di Paolo Pomes), în paragraful „Le enumerazioni e la virgola”, găsim următorul exemplu: „L’orto di mio vicino abbonda di pomodori, insalata, carciofi, ecc.”

Votez și cu pragmatismul italienilor.

În spaniolă:

La spaniolă chiar nu mă pricep, și nu am găsit în gramaticile la care am avut acces nici o reglementare referitoare la eventuala virgulă de dinainte de „etc.”, însă în Real Academia Española, Nueva gramática básica de la lengua española, 2011, am găsit în text utilizări cu virgulă, chiar și în afara enumerărilor! Un exemplu la întâmplare:

Así, el “agente” denota el elemento que realiza la acción; el “destinatario” designa al ser afectado por el proceso del predicado, etc.

Utilizarea virgulei înainte de „etc.” pare generalizată în spaniolă.

În germană:

Regulile utilizării virgulei în germană sunt adesea irelevante pentru noi, căci germana impune virgule aiurea, de pildă între toate propozițiile. Dacă în română distingem între „Tinerii care stau cu nasul în telefon devin cocoșați” (deci numai unii tineri!) și „Tinerii, care stau cu nasul în telefon, devin cocoșați” (adică toți tinerii, căci prezintă caracteristica de a sta cu nasul în telefon), în germană e mai complicat. Virgula fiind obligatorie, fraza standard „Die Jugendlichen, die mit dem Kopf in das Telefon schauen, werden bucklig” este perfect ambiguă pentru un român: este ea restrictivă, sau explicativă? Nouă ni se pare explicativă (deci toți tinerii), însă majoritatea germanilor vor considera propoziția restrictivă, iar pentru primul caz vor folosi formulări de genul „Alle Jugendlichen, die mit dem Kopf in das Telefon schauen, werden bucklig”. Eventual, dacă a dat strechea în ei și vor să se asigure că restricționarea la un subset este înțeleasă, ar putea spune „Die Jugendlichen, die mit dem Kopf in das Telefon schauen, sind die, die bucklig werden”. Adică doar ăia, mă-nțelegi. Construcția „die, die” este frecventă în germană.

O altă problemă a limbii germane este că folosește „usw.” („und so weiter”) atât pentru „ș.a.m.d.”, cât și pentru „etc.”. Iar înainte de „usw.” nu se pune virgulă: „Wir kaufen Äpfel, Birnen, Bananen usw.” Pe cale de consecință, în rarele cazuri în care cineva a preferat să folosească „etc.” în loc de „usw.”, virgula va lipsi. Ca și în franceză, atât „usw.” cât și „etc.” se termină cu punct, iar acest punct se comasează cu punctul de sfârșit de propoziție.

COMPLETARE: Postarea nu era despre limba germană, dar dacă tot veni vorba, mi-am zis să mai dau câteva exemple de ciudățenii ale gramaticii teutone în privința virgulelor în plus.

Lesen Sie, was Sie wollen. = Citiți ce vreți. = Read what you want. (Remarcă: În engleză se consideră acceptabilă virgula în frazele lungi, pentru claritate, chiar dacă practic este o virgulă între subiect și predicat: „Everyone that sees or sits in this chair, loves it.” Nu și în română.)

Text în engleză scris de un german: „GPS world time watches are radio watches, which are equipped with a GPS time zone detection.”

  • „GPS watches are radio watches, which are equipped with GPS” = all radio watches are equipped with GPS
  • „GPS watches are radio watches which are equipped with GPS” = the particular radio watches that are equipped with GPS

În engleză:

Aș putea spune că și limba engleză utilizează virgula oarecum iferit de limba română, și nu mă refer la Oxford comma sau serial comma. Mă refer la utilizarea adesea opțională a virgulei chiar și înaintea conjuncțiilor coordonatoare. De pildă, asta ni se pare normal: „I wanted to go to the park, but it was raining.” Asta însă nu mai e ca în română: „I like apples but not bananas. He was tired but still continued working.” Bun, realitatea este că nu orice pauză în vorbire cere virgulă, iar unii români tind să pună virgule în exces, însă în limba engleză veți întâlni fraze lungi fără nici o virgulă, în situații în care gramaticile limbilor română, franceză, italiană, spaniolă ar fi cerut niște virgule! Bieții nemți precis sunt și mai șocați decât cei născuți într-o limbă latină! Negreșit, pentru efecte stilistice sau în funcție de preferințe, se pot adăuga virgule și în engleză acolo unde acestea sunt opționale sau nu sunt interzise în mod explicit. Căci există în engleză și aspectul de „nu este cerut, dar se poate utiliza dacă se dorește”. Dicționarele sunt și mai tolerante decât gramaticile, și este bine așa, dându-se întinderea geografică a spațiilor vorbitoare de limbă engleză.

The Chicago Manual of Style, 18th edition, 2024, 6.20: Commas with “etc.” and “et al.”:

Traditional use dictates that the abbreviation etc. (et cetera, literally “and others of the same kind”) is preceded and (unless it ends a sentence) followed by a comma when it is the final item in a series.
The treasure map was far from complete, lacking many of the streets, alleys, etc. seen in earlier drawings.
My uncle’s costumes, binoculars, secret codes, and so forth were found in the attic.

Garner’s Modern English Usage, Fifth Edition, 2022, OUP (the first three editions bore the title Garner’s Modern American Usage):

etc. E. Punctuating. Punctuate around this phrase just as if the words and others were substituted in its place. For example, don’t put a comma after etc. if it’s the tail end of a subject: side dishes of carrots, potatoes, broccoli, etc. are also available. Until the 17th edition, The Chicago Manual of Style waffled on this point, recommending the extra-comma approach but allowing the no-comma approach. But because it’s more logical—and consistent with other phrases in a series—the more fastidious approach is to omit the comma after etc. unless some larger syntactic construction demands it . That has become the position of the Chicago Manual since the 17th edition.

New Hart’s Rules, The Oxford Style Guide, Second Edition (Anne Waddingham), OUP 2005, 2014, în secțiunea „10.6 e.g., i.e., etc., et al.”:

‘Etc.’ is preceded by a comma if it follows more than one listed item: robins, sparrows, etc.; it is best to avoid using ‘etc.’ after only one item (robins etc.), as at least two examples are necessary to establish the relationship between the elements and show how the list might go on. The full point can be followed by a comma or whatever other punctuation would be required after an equivalent phrase such as and the like— but not by a second full point, to avoid double punctuation.

Ce ar mai fi de spus? A, da, că limba română nu este limba engleză, dar că nu s-au găsit românii mai cu moț din toate neamurile lumii! Nu am găsit nici o regulă scrisă care să interzică în mod specific (adică nu pe baza semanticii) virgula înainte de „etc.”, și chiar dacă aș găsi-o, nu am încredere în filologii, grămăticii și lingviștii de azi, dându-se cum două colective diferite ale aceluiași Institut de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române se contrazic în privința corectitudinii unor termeni, ultimele ediții DOOM și DEX făcând adesea afirmații contrare!

SUPLIMENT — Observații cu privire la alte aspecte de limbă

Dacă tot am început să scriu, să mai adaug și pe alte teme.

■ Nu am auzit pe absolut nimeni din neamul ăsta de dacopați plin de pseudo-lingviști care să-i educe pe handicapați că nu se pronunță RotarÍu, OlarÍu, MorarÍu, ci RotÁriu, OlÁriu, MorÁriu, pentru că e vorba de grafii arhaice pentru ocupațiunile de rotar, olar, morar. Posesorii unor astfel de nume nu-și cunosc pronunția propriului nume! Mă isterizez la fiecare buletin de știri în care aud un astfel de nume. N-am găsit nici măcar un singur post de radio sau de televiziune care să nu aibă știrile citite de oligofreni. N-am pomenit un neam mai analfabet decât neamul românesc.

■ Pe contul de FB al lui Theodor Paleologu, cineva l-a admonestat politicos într-un comentariu: «Cu tot respectul, pe care îl am pentru dumneavoastră, Domnule Paleologu vreau să vă atrag atenția asupra unui aspect pe care îl tot observ la postările de pe acest cont. Începând din anul 2005, cu intrarea în uz a normelor lingvistice stipulate în DOOM2, scrierea cu “î” în interiorul cuvintelor se face doar în cazuri excepționale, cum ar fi: cuvintele compuse prin derivare, de tipul neînțeles sau reîncărcare sau în cazul unor nume proprii considerate excepții, de exemplu Sîrbu. În același timp, tot din 2005, DOOM 2 a eliminat formele verbale ale verbului “a fi” de forma “sînt”, “sîntem”, ” sînteți”, înlocuindu-le cu formele, “sunt”, “sunteți”, “suntem”. Normele prezentate de mine, mai sus, sunt în continuare valabile, fiind stipulate și în DOOM3, publicat în 2021. Multă sănătate și succes în toate proiectele și activitățile dumneavoastră!»

Împricinatul a răspuns: «Grafia cu î din i este corectă. Apreciez modul politicos în care v-ați prezentat punctul de vedere.», apoi a dat un link către acest conținut din 2015, care citează din altă postare de pe FB a domniei-sale: «Pentru ignoranții dătători de lecții, specie extrem de răspîndită în România, trebuie să precizez că scriu cu î din i, pentru că așa e corect, ortografia limbii române fiind fonetică, nu etimologică (din același motiv scriu “filozofie” și nu “filosofie”). După 1989 Academia a votat într-adevăr pentru întoarcerea la â din a, dar majoritatea academicienilor nu sînt filologi, ci biologi, ingineri, agronomi, matematicieni etc., iar votul lor a fost unul politic, nu unul științific. Ideea era că â din a înseamnă desprinderea de comunism, reafirmarea latinității și revenirea spre Occident. Consider această abordare o confuzie a planurilor, adică o inepție.»

Am replicat cu un comentariu la care nu mi s-a răspuns (mi s-a răspuns doar la altul):

Sunt perfect de acord cu corectitudinea grafiei cu „î”, și consider că încă mai există libertatea de a scrie după oricare din grafiile valabile vreodată pe aceste meleaguri (am dreptul să scriu „sburător”, și sper că se va înțelege că aș face-o ca o ironie), însă m-am obișnuit să scriu cu „â” și „sunt”, fără să-mi fie prea clar de ce. Poate pentru că 90% din textele recente sunt scrise astfel.

Argumente pentru „î”, off the top of my head:
● a rîde, de la ridere, deci de unde grafia râde?
● tânăr, tineri e absurd, deci tînăr, tineri;
● virtute (< virtus, virtutes), cu regionalismul vîrtute, pe care nu ar avea sens să-l scriem vârtute.

Totuși, Lazăr Șăineanu, în al său Dicționar universal al limbei române, chiar și în a opta edițiune (1938), ultima oară revizuit în ediția a șasea, dar respectând „ortografia Academiei Române” din acea vreme, scrie „vârtute”, și în general cu „â” partout; însă „filozof”. N’am de gând să scriu ca pe vremuri, dar îmi exprim confuziunea pentru bălmăjirea normelor ortografice de-a lungul timpului de către diverși factori (in)competenți. (Aș vrea poate să scriu „subt” și „ceeace”, căci există o logică într-însele, dar și nu „cvintesență”.)

„Filozof” respectă regulile limbii (chiar și ale limbei) române, dar m-am obișnuit cu „filosof” din cauza abundenței acestei forme.

Dacă nu mă înșel, totuși, ucazul cu privire la noile norme ortografice o fi fost el emis de Academie, însă DOOM și DEX sunt întocmite de colective (diferite și care adesea se contrazic) ale Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Academia care, fără a utiliza filologi sau lingviști, se chinuie de aproape 90 de ani să scoată un dicționar, este cea a Republicii Franceze (supozez că niscai lexicografi s-or întrebuința la punerea în formă a definițiilor).

P.S.: Cred că este nevoie de un doctorat pentru a identifica în timp real când se scrie „nici o, nici un, nici una, nici unul” și când „nicio, niciun, niciuna, niciunul”. Ale dracului norme.

■ Reiterez: noile reguli privitoare la „nici o, nici un, nici una, nici unul” versus „nicio, niciun, niciuna, niciunul” sunt absolut cretine! 99% din oameni nu le pot înțelege; iar când cred că le-au înțeles, nu le pot aplica în timp real în mod corect. I-a mâncat în cur pe kakademicieni și pe limbiști…

■ Câteva exemple referitoare la proasta limbă română din viață și din presă în țara asta (date pe FB):

1. „O cunosc aproximativ din clasa a șasea.” Nu. O cunoști cam de prin clasa a șasea. Cam, circa, vreo, și mai sunt și alte alternative la aproximativ.

2. „Rezultatele unei cercetări…”. Nu. Rezultatele unui studiu.

3. „Aflat sub control judiciar, Cutărescu nu are voie să vorbească cu martorii.” Nu. Are interdicție. Nu are permisiunea să. Nu îi este permis să. Îi este restricționat contactul cu. Ș.a.m.d. „Nu ai voie” este limbaj pentru copiii mici. Odinioară, chiar și panourile comuniste scriau, de pildă, „Focul strict oprit” (în loc de interzis), nicidecum „Nu aveți voie cu foc”. Ne infantilizăm, ca societate. Cum zicem, „Nu aveți voie să fumați”, sau „Fumatul interzis”?

4. „În închisorile comuniste, a avut ocazia să experimenteze iadul pe Pământ.” Tipic românesc, se face o confuzie majoră între „to experiment” și „to experience”. Nu experimentezi, ci trăiești, descoperi, suferi, ș.a.m.d. Poate fi o experiență traumatizantă cea pe care o trăiești, sau doar o pățanie, ori o aventură, dar nu o experimentezi, căci nu ești într-un laborator!

5. „Ca și martor…” Ca un bou ce ești, mă.

6. „În ultima decadă…” În ultimul deceniu. Sunt multe sensuri greșite intrate în DEX (deci acceptate), dar de ce să nu folosim termenii corecți, dacă ne duce capul?

Asta e diferența dintre limba română.

■ Am uitat de un pet peeve clasic pentru mine! Cretinii care pronunță eksemplu ori eksact, pentru că așa au învățat ei la orele de limba geto-dacă, cum că se scrie cum se citește (și viceversa). De ca și cum poate cineva pronuța el și ea exact cum se scriu ele! Așa cum pronunțați iel și ia, veți pronunța egzemplu și egzact, ca în franceză. Dar profesorii de limba și literatura române (alt căcat românesc: „limba și literatura română” este incorect; utilizați modelul G. Mauger — „Cours de Langue et de Civilisation Françaises”) sunt catastrofal de incompetenți.

„X” se pronunță „gz” într-un număr de neologisme de origine cultă (în special din franceză) unde „x” este urmat de o vocală:

  • exact, exactitudine, exactitate;
  • examen, examinat, a examina, examinare;
  • exemplu, a exemplifica, exemplificare;
  • a exista, existență, existențial, existențialism, existențialist;
  • exercițiu, a exercita, exercitare;
  • exil, exilat, a exila, exilare;
  • a executa, execuție, executat, executor, executoriu, executiv;
  • exotic, exotism.

La „exemplu”, „exact”, „examen”, „a exista”, „exercițiu”, „exil”, „a executa”, „exotic” și derivatele, DOOM 3, DOOM 2, DEX ’09, DEX ’98, Ortografic 2002 (și DN 1986 unde e cazul) sunt de acord că „x” se pronunță „gz”; pentru „execrabil” nu există un consens.

Doar DEX ’98, Ortografic 2002, MDA2 și Al. Graur (Dicționar al greșelilor de limbă, Ed. Academiei R.S.R., 1982) specifică pronunția „gz” în „execrabil”; DN 1986 indică „ks” (mai exact: „ec-se-”); faimosul Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția 1995 (căci nu dețin ediția 2024, sincronizată cu DOOM 3), nu zice nimic, după cum nu zic nici edițiile DOOM, ceea ce ar trebui să însemne că se pronunță „ks”. Eu nu am auzit pe absolut nimeni (în română, nu în franceză) să pronunțe „egzecrabil”!

Dicționarele românești nu fac nici o precizare referitoare la pronunția următorilor termeni, deci presupunem „ks”, spre deosebire de franceză: exonerare, exonerat, a exonera.

■ Săpând și mai mult în trecut, am dat peste o obiecțiune din 2010 referitoare la prețurile exprimate în genul 2,5 lei (de bine, de rău, măcar sunt lei, nu „roni”!), 1,2 lei, sau 1,5 lei. Atât costau pe atunci Kamikaze, Adevărul, respectiv Gândul. Cum comentasem?

Aşa «proști» și cu capul în cofă cum eram noi «supt comuniști», până și vânzătoarele cele mai oligofrene și tot șprehăneau prețul după buna logică: doi lei cincizeci (sau cin’zeci), un leu douăzeci, iar în situații academice doi lei și cincizeci de bani, un leu și douăzeci de bani.

Acum, de când suntem în pizda mă-sii de economie capitalistă de piață, și nici nu ne putem căca fără compiutăr (apropo, care-o fi parola de la curpapir?), măreții ziariști ai Uniunii Europene scriu așa: doi virgulă cinci lei, unu virgulă doi lei.

Trebuie să întreb o casieră: care-s monedele alea ca să pot plăti virgulă cinci lei, respectiv virgulă doi lei? Trebuie să existe, nu poa’să fie multipli de zece bani, că ăia la casă sunt numiți în ziua de azi zece bănuți.

Români, după virgula zecimală se pun două cifre, în PLM!

Comentasem și ca replică dată unui oligofren:

  • Tocmai pentru că-s programator, în toată lumea currency-ul se reprezintă cu două caractere după punctul zecimal sau virgula zecimală. Numai în matematică scrii 2.5 în loc de 2.50. (Iar în tehnologie ori mecanică, diferența între 2.5, 2.50, 2.500 și 2.5000 constă în clasa de precizie. Cine știe, cunoaște.)
  • În Europa de Vest și Statele Unite nu vei găsi, imbecilule, prețuri scrise ca 2.5 € sau $1.2, ci 2.50 €, respectiv $1.20. Asta pentru că occidentalii ăia încă gândesc în euro/dolari și cenți, nu în euro/dolari și zecimi, deși au calculatoare de mai multă vreme decât noi, ăștia din Est.

Revenisem în 2013:

Se pare că onorabila chestiune a dat naștere la dezbateri noi pe blogul diacriticii: 3,3 lei nici dacă vrei. La McDonald’s; Când e corect să scrii 0,5 lei; Concluzie. S-ar zice că, într-adevăr, asta e boală românească. Francezii-s mai deștepți!

Tanti Diacritica e istorie; nu am fost întotdeauna pe aceeași lungime de undă (dânsa fiind mai nazistă decât mine), dar i-am apreciat rigoarea și competențele în română, italiană, franceză.

■ Dacă tot am pomenit-o pe Diacritica (nom de plume), am ajuns și la Secărică (nume real). Am constatat că și acum, aproape de sfârșitul lui 2024, nu doar că există încă edituri, gazete, situri care mai scriu cu „ș” și „ț” incorecte (cu sedilă în loc de virgulă), dar chiar și un grammar Nazi notoriu precum Radu Paraschivescu scrie pe FB cu diacritice greșite! Așa scriu și amicii literați ai numitului RP, inclusiv pe situri literare.

Neam de căcat și popor mai analfabet decât poporul român nu am pomenit! Este de altfel singurul popor care nu are probleme să scrie la calculator complet fără diacritice, și care nu a cerut tastatură inscripționată în limba română. Neam de traistă. Tastatura românească ar trebui impusă prin lege, așa cum sunt impuse etichetele în română! Alte tastaturi ar trebui să fie opționale. Așa este în țările în care oamenii se respectă, dar noi nu ne respectăm, deși ne batem cu cărămida în piept că dacii rulz!

Negreșit că mai toți românii trecuți de-o vârstă am învățat IT cu tastaturi UK (că așa veneau IBM-urile la noi) sau US (International, cu Enter mare, ISO, european, dar mai nou fabricanții își bat joc de noi și trimit laptopuri cu US ANSI, la care Enter este o o liniuță). Dar când au început să apară tastaturi inscripționate cu caractere românești, chiar și în condițiile în care Microsoft încurcase inițial româna cu turca în privința „ș” și „ț”, românii le-au tratat cu sictir. Iar acestea au dispărut. Au reapărut acum sporadic, pe câteva laptopuri (cred că cel mai des la HP).

Până la apariția unor mapări corecte de tastatură și a unor fonturi 100% corecte în Windows, și anume în XP SP2 (dacă nu mă înșel), s-au făcut tot felul de trucuri. Mapări aiurea, fonturi mânărite. Dar în ziua de astăzi nu mai există absolut nici o scuză pentru scrierea cu „ș” și „ț” incorecte! Scriitorii pulii, editorii pulii, publiciștii pulii (căci alte apelative nu merită) care mai scriu aiurea sunt absolut, complet, și iremediabil retardați. Apropo, Apple a introdus caracterele corecte pe Mac înainte ca Microsoft să o facă pe Windows, dar dacă oligofrenii folosesc macOS în engleză cu tastatură US și custom fonts, căci altfel nu-mi explic cum de pot scrie incorect în 2024…

Iată un articol foarte vechi de la Secărică, despre ș-uri și ț-uri (2003-2007).

Și ca să ajung și la ghilimelele incorecte pe care le utilizează unele edituri (mai exact, folosesc ghilimelele germane), iată un document din 2003 de la fostul director al Institutului de Lingvistică al Academiei către onor Academia însăși:

Să dau și de la mine:

Da, știu, ghilimelele nemțești sunt simetrice. Dar nu asta e regula. Da, știu, Apple, căcat, fonturile de plumb de tipografie de pe vremuri (la care probabil că împerecheai ghilimelele după cum aveai chef), alea-alea. Boilor. Neam de troglodiți. Hijos de puta. Nu puteți respecta o regulă. Una, mă, nu ar respecta neamul ăsta de jeguri!

BONUS — De ce m-a blocat Viorel Ilișoi pe FB cu ani în urmă

Mă tem că mă voi exprima „în afara normelor admise de Academia Română”, dar mă văd nevoit să-l declar dobitoc pe dl. Viorel Ilișoi, pe care mi l-am scos de la suflet de când am citit despre „Dușmănia dintre jurnaliști și limba română”.

Nu-s grammar nazi, așadar accept unele uzaje la limita gramaticii, dar nu așa ceva:

Dacă nea Vasile violează limba română în dosul șurii, (folosesc imaginea cu violul ca să fiu în ton cu tematica predilectă a presei noastre), putem vorbi de un viol local […].

Cu explicația autorului:

virgula înaintea parantezei este de asemenea folosită corect când paranteza „izolează construcția explicativă de restul frazei, iar virgula are rolul de a despărți anumite părți de propoziție sau propoziții care ar fi fost despărțite prin virgulă chiar dacă nu ar fi intervenit construcția explicativă” — cum frumos și clar ne spune G. Beldescu în „Punctuația în limba română”.

Domnul Beldescu — dacă mai trăiește — să-mi sugă ștromeleagul. Limba română respectă în privința punctuației 99,9% din regulile francezei sau italienei, așa că — lipsit fiind de o bună gramatică a limbii române — mă voi referi la Grevisse et Goosse, Le bon usage, 14e edition, 2008, pentru a explica ceea ce ar trebui să fie evident.

§132. Si, à l’endroit où se place la parenthèse, la phrase demande un signe de ponctuation, ce signe se met après que l’on a fermé la parenthèse.

Cum ar veni, forma utilizată, anume «Un text, (o explicație), continuarea» este greșită, corect fiind «Un text (o explicație), continuarea», atunci când virgula este cerută și în absența parantezei. E elementar, băi ăștia.

Similar și pentru «Un text — o explicație —, continuarea», acolo unde virgula e cerută:

§135c. Si, à l’endroit où se place la parenthèse encadrée de tirets, la phrase demande la virgule, celle-ci se met, logiquement, après le second tiret.

Exemplu: «Parce que c’était mardi — ainsi le voulait son emploi du temps —, Robinson ce matin-là glanait.» (TOURNIER)

Firește, dacă ești american nu înțelegi nici unde se pun virgula și punctul la sfârșitul unei încadrări între ghilimele (nu e ca la britanici). Dacă ești american nu încadrezi nici linia de pauză cu spații, iar pe deasupra nu înțelegi funcția virgulei de după textul încadrat de linii de pauză — da, în engleza americană nu se pune niciodată virgulă după linia de pauză, deși încadrarea între linii de pauză joacă rolul de încadrare între paranteze rotunde.

Băi, dar care te-a făcut mămica ta român, sau știi dracului vreo limbă latină, cum dracu să încadrezi parantezele cu virgule? Dă-o în vulva ei de treabă, frate…

POST-SCRIPTUM: Un caz de hipercorectitudine

Observ tot mai des cum oamenii vor să fie hipercorecți când de fapt folosesc un limbaj colocvial. Astfel, ei spun „Scrie, naiba, mai frumos!”, în timp ce eu prefer, căci sună mai natural, „Scrie, naibii, mai frumos!”. Da, genitiv-dativul este foarte popular în expresiile din popor. Cică doar naiba ar fi corect, fiind o prescurtare de la „Scrie, la naiba, mai frumos!”

Nu există. Ori scrii „la naiba”, ori scrii „naibii”. Ori scrii academic, ori scrii popular. Nu există un registru intermediar.

Culmea e că expresia „Scrie, dracului, mai citeț!” este considerată acceptabilă, pe modelul „Du-te, dracului, odată!”, tot cu genitiv-dativ. Că te duci sau nu la dânsul, dracului pare mai împământenit, așea…

Cum ar veni, poți spune „Dracu’ știe!” sau „Ce dracu’ vrei?”, ori, la obiect, „Scrie, la dracu’, mai citeț!”, dar nu am întâlnit până acum „Scrie, dracu’, mai citeț!” ca o recomandare expresă de exprimare corectă. Când se folosește, mai degrabă veți întâlni dreaq sau dreq, de obicei fără virgule: „Scrie dreaq mai citeț!”

Nu e ca și cum ai scrie o misivă de amor dracului. Nici nu te adresezi naibii. Dar expresiile consacrate de uzaj ar trebui respectate, dracului. Iar ori de câte ori văd naiba folosit în loc de naibii mi se inflamează coaiele. Copii, nu e frumos să îmi inflamați coaiele!