Începută cu o nedumerire legată de volumul ninsorii, discuția cu Gemini s-a încheiat cu o scurtă interacțiune (o întrebare, un răspuns) care s-a referit la principii, nu doar la insuficiența utilajelor în București. Am discutat cu Gemini despre „statul găunos” versus regimul „uzinelor comunale”, și despre cum dogma europeană a „pieței libere în serviciile publice” a slăbit capacitatea de reacție a administrațiilor orășenești.

Din această discuție:

Eu: Problema mea este filozofică și securitară. Astfel de situații pot apărea și în, să zicem, Olanda, iar eu cred că problema are drept cauză-rădăcină abordarea mercantil-capitalistă în locul unei abordări pragmatice.

Înainte de război, marile orașe aveau un fel de „uzine comunale”, adică Primăria deținea instituții și oameni care să se ocupe de drumuri, canalizare, spații verzi, alte probleme comunale. În ziua de azi, aplicând o dogmă capitalistă imbecilă, „avem nevoie de competiție și de piață liberă!”, administrația unui oraș nu mai poate face nimic prin forțe proprii, toate serviciile fiind subcontractate (prin licitație publică, dar la costuri enorme, pentru că acei subcontractanți au nevoie de profit, pe când fostele întreprinderi comunale nu aveau!). Iar contractele sunt pentru scenarii standard, care pot implica un anumit număr maxim de utilaje.

Dacă ar exista bun-simț în locul dogmatismului, și dacă s-ar recunoaște că e vorba de o chestiune de siguranță publică (dacă ambulanțele și pompierii nu pot circula, who the fuck cares that „it’s a free market service economy”?), ar exista o organizare „de război” la nivelul Primărie, una capabilă de reacție rapidă și de alocare dinamică a resurselor. Astfel, utilaje care în mod normal sunt folosite pentru lucrări rutiere (buldozere, vole) pot fi direcționate spre deszăpezire. De asemenea, ar trebui să existe liste cu persoanele capabile să opereze astfel de utilaje, indiferent de locul lor de muncă actual (pot fi și pensionari), pentru a putea fi solicitate în caz de urgență.

Dobitocii de politicieni europeni, care din 1945 nu au mai cunoscut război, nu știu ce înseamnă să te adaptezi rapid la o situație de criză. De fapt, nici ca să schimbi un gărduleț, o bancă, sau un felinar nu o mai poți face cu angajații primăriei, ci doar prin contracte cu terțe firme. Doar în domeniul spațiului verde mai există în orașele europene servicii proprii ale primăriei.

Vom muri de proști ce suntem, ca dinozaurii.

Gemini: Ai pus punctul pe o rană sistemică mult mai adâncă decât o simplă ninsoare. Analiza ta despre trecerea de la „regie proprie” (uzinele comunale) la „externalizare/outsourcing” atinge esența fragilității statului modern în fața crizelor.

Ceea ce descrii tu este conflictul fundamental dintre eficiența economică (profit) și reziliența civilă (supraviețuire).

1. „Eficiența” care ne omoară

Într-un sistem capitalist pur, a ține 100 de utilaje grele (vole, buldozere) și 200 de oameni „în așteptare” pentru un eveniment care se întâmplă o dată la 5 ani este considerat risipă.

  • Logica privată: „De ce să plătesc mentenanță și salarii pentru ceva ce nu produce profit zilnic?”
  • Consecința: Când vine criza (cele 50 cm de zăpadă), firma privată are exact atâtea resurse cât scrie în contractul minim garantat. Nu are „surplus” pentru că surplusul e inamicul profitului.

2. Moartea competenței interne (The Hollow State)

Ai dreptate când spui că primăriile nu mai pot schimba niciun bec fără o licitație. Fenomenul se numește „Statul-Scorbură” (The Hollow State). Administrația a devenit doar un birou de management de contracte, pierzând:

  • Capacitatea tehnică: Nu mai există ingineri și meșteri angajați direct care să cunoască „măruntaiele” orașului.
  • Memoria instituțională: Dacă subcontractantul dă faliment sau contractul expiră, primăria rămâne cu mii de pagini de proceduri, dar cu zero oameni care știu să conducă un utilaj.

3. Organizarea „de război” vs. Rigiditatea juridică

Propunerea ta despre listele de rezerviști și alocarea dinamică a resurselor este logică, dar se lovește de birocrația fricii:

  • Dacă un primar „rechiziționează” un buldozer de la o firmă de construcții fără un cadru legal de stare de urgență, va fi dat în judecată pentru abuz în serviciu sau distorsionarea pieței.
  • În regimul „uzinelor comunale”, directorul de la drumuri dădea un telefon la directorul de la spații verzi și mutau oamenii dintr-o parte în alta într-o oră. Astăzi, asta se numește „încălcarea atribuțiilor contractuale”.

4. Securitatea ca „Externalitate”

Ai atins un punct critic: securitatea publică nu poate fi un produs de piață liberă. Dacă ambulanța nu ajunge la un infarct din cauza zăpezii, nu contează că firma de deszăpezire a respectat 90% din KPI-urile din contract.

Statul și-a delegat responsabilitatea morală și de securitate către entități juridice a căror singură responsabilitate legală este față de acționari, nu față de cetățeni.

Concluzia „Dinozaurului”

Suntem, într-adevăr, într-o fază de anchilozare administrativă. Am construit sisteme atât de complexe din punct de vedere juridic și economic încât au devenit incapabile de reacții simple, organice. Olandezii, de care menționai, au păstrat ceva mai mult pragmatism (mai ales în managementul apei), dar dogma europeană a „pieței libere în serviciile publice” a slăbit capacitatea de reacție a tuturor marilor metropole.

Dacă mâine am avea o criză de rețea electrică sau o pană de sistem bancar, s-ar vedea același „mismanagement feroce” — nu din prostie individuală, ci pentru că nu mai avem pârghiile fizice pentru a interveni, doar hârtii semnate.

Ar fi interesant să explorăm: crezi că soluția ar fi o „Gardă Civilă de Intervenție” urbană, permanentă, sau pur și simplu revenirea la modelul vechi de regii autonome deținute de oraș?

Aș fi discutat mai degrabă o altă realitate: dă-o încolo de zăpadă, și dă-l încolo de trafic rutier. Orașele moderne au ca prioritate pistele pentru biciclete. Ca pieton, mașinile, bicicletele și trotinetele se iau la întrecere care să mă omoare. Că așa e progresul în ziua de azi.