Din numeroasele cazuri discutate în documentarul RECORDER „Justiție capturată” (menționat pe scurt într-un comentariu), aș vrea să discut „cazul Vanghelie”, pentru că se încadrează perfect în modelul discutat în postarea Cum să ieși din pușcărie înainte de termen în România: e simplu!

Situația descrisă în documentar este suprarealistă; citiți referințele și reacțiile din comentariul menționat, căci nu voi comenta mai mult aici. CTP are dreptate când rezumă astfel: „camarila Liei Savonea a pus stăpânire pe întreaga Justiție”. Însă lista lui, „Marean Vanghelie, Valeriu Zgonea, Puiu Popoviciu, Mario Iorgulescu, Ionuț Costea, Sebastian Vlădescu, Sorin Oprescu, Alina Bica, Remus Truică, Nicu Bănicioiu, fostul episcop al Hușilor, Corneliu Onilă…”, la care-l adaugă pe fostul șef CNAS, Lucian Duță, căruia „i-a fost anulată de către ÎCCJ condamnarea definitivă la 6 ani închisoare, pentru luare de mită 6,3 milioane euro în schimbul unui contract din bani publici pentru implementarea cardului de sănătate”, este foarte incompletă. Din ea lipsește, de pildă, Cristian Burci, făcut scăpat tot de Curtea de Apel București, și tot pe bază de înlocuire de judecători, exact ca în cazul lui Marean Vanghelie.

Oare cum ar trebui numită caracatița descrisă de un judecător drept „un grup de influență din jurul Liei Savonea”? Președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), „percepută ca fiind liderul suprem al sistemului, conducătorul absolut al justiției din România”, Savonea a condus Curtea de Apel București (CAB), apoi a trecut pe la CSM până să ajungă șefă la ÎCCJ, de unde „conduce prin proxy CAB”. Iar la CAB, tartoră este președinta Liana Nicoleta Arsenie, asistată de vicepreședintele mai mult decât dubioase Adriana Pencea și Sabina Daniela Adomniței. Cum bine remarca Claudiu Sandu, vicepreședinte CSM: „România a ajuns mai degrabă un paradis al infractorilor decât un stat de drept.” Doar că Elena-Raluca Costache, președinta CSM, nu este de acord. De aceea mă întreb: există o mafie independentă în justiție, separată de mafiile din Servicii și politic?

Rezumatul meu inițial fusese următorul:

Mafia politico-securistică controlează DNA (dosarelor sensibile nu li se dă urmare, procurorii cinstiți pleacă), CSM (Lia Savonea), Curtea de Apel București (judecătorii completurilor sunt schimbați în mod repetat până se prescrie cauza), Inspecția Judiciară (sunt anchetați judecătorii care au condamnat politicieni pesediști), ș.a.m.d. În România, Statul este Mafia, iar Justiție nu există. De aceea am spus că 1 decembrie ar trebui să fie zi de doliu național. Dar n-ai cu cine.

Să dau și un exemplu cu Inspecția Judiciară. Daniela Panioglu și Adina Guluțanu, care, printre alții, l-au condamnat pe Sorin Oprescu și care au fost de acord cu DNA că schimbarea judecătorilor tergiversează dosarul Vișoiu-Pendiuc, au fost excluse din magistratură de CSM, după o anchetă a Inspecției Judiciare. Când ÎCCJ le-a reabilitat, acestea nu au putut fi reîncadrate, ci au fost trimise în civil.

Apoi, dincolo de procurorii care au plecat de la DNA, există procurori buni respinși de CSM și care nu pot funcționa pe lângă marile instanțe, pentru că nu sunt suficient de docili. De ce l-am mai împușcat pe Ceaușescu?!

⚖️

❶ Dar să revin la cazul-școală, cel al lui Marean Vanghelie, magistral descris de RECORDER. Hai să vedem ce înseamnă la noi „Justitia domina et regina omnium virtutum”.

După cum arătam în postarea precedentă menționată, în practica judiciară din România, în multe cazuri, prin stabilirea judicioasă a momentului exercitării unei căi de atac, în combinație cu invocarea unor motive de amânare a ședinței, avocații unor inculpați pot obține eliberarea pe motiv de prescripție a unor inculpați condamnați în primă instanță, ceea ce este profund imoral.

Nu am numărat în filmul RECORDER de câte ori au fost mutați, detașați, sau înlocuiți în fel și chip judecătorii care judecau dosarul lui Vanghelie, dar readministrarea probelor cu martori fiind necesară la fiecare schimbare de complet, iar timpul scurgându-se, CAB a dispus în final (la momentul potrivit!) nu doar achitarea pentru abuz în serviciu și spălare de bani, dar și încetarea procesului penal pentru luare de mită, deoarece faptele s-au prescris între timp. Asta în timp ce, în primă instanță, Vanghelie fusese condamnat la 11 ani și 8 luni de detenție pentru luare de mită, abuz în serviciu și spălare de ban, valoarea totală a mitei primite în perioada 2006–2014 totalizând cca. 30 milioane de euro. Justice was served!

Pentru cei care au deschis mai târziu aparatele de radio sau manualele de drept procesual penal, să recapitulăm căile de atac după o condamnare în primă instanță într-o cauză penală în România:

  • Căi ordinare de atac:
    • Apel – se judecă pe fond.
    • Recurs în casație – limitat la nelegalitatea din motive de formă (erori de drept sau procedură).
  • Căi extraordinare de atac:
    • Revizuirea – singura cale extraordinară care poate fi cerută și de cel condamnat (vezi cazul Puiu Popoviciu).
    • Contestația în anulare – se poate formula doar de Ministerul Public, pentru vicii procedurale grave.

Nu este relevant aici recursul în interesul legii (RIL), deși este menționat în manuale, pentru că nu privește direct părțile din dosar, produce efecte doar pentru viitor, nu modifică hotărârile deja definitive, și nu constituie „fapt nou” sau „împrejurare nouă” în sensul revizuirii. Acesta are doar rolul de unificare a practicii judiciare în cauzele viitoare.

⚖️

❷ Când nu reușești să temporizezi astfel încât să intervină prescripția în timpul apelului (cazul Vanghelie la CAB), sau al recursului în casație (doar dacă prescripția a intervenit înainte ca instanța să se aplece asupra dosarului, dar asta se poate rezolva la ÎCCJ), se pot găsi motive de invocare a revizuirii, așa cum a făcut Popoviciu, fugar la Londra. Revizuirea a fost judecată de CAB, căci sentința definitivă a fost dată în apel, iar ÎCCJ fusese doar instanța de casație. Dar după rejudecarea de CAB, care l-a achitat (completul a fost alcătuit „cum trebuie”), Parchetul a formulat recurs în casație împotriva hotărârii de revizuire, însă ÎCCJ a judecat recursul în casație și l-a respins, menținând achitarea pronunțată de CAB.

Când nu se manipulează în al 13-lea ceas, „metoda Vanghelie” este cea mai eficientă. Firește, dacă nu ai pe cineva care să dea telefon la cine trebuie din conducerea Curții de Apel competente, trebuie să te limitezi la „metoda săracului”, recte tergiversarea prin cererea și obținerea de amânări repetate. E cam greu să se justifice termene date cu bună-știință după intervenirea prescripției, dar bănuiesc că se poate găsi ceva: ori întârzie o expertiză „necesară”, ori face gripă un judecător, de-astea.

Prescripția în timpul desfășurării apelului, așadar. În timp ce hotărârea de primă instanță este perfect valabilă și nu poate fi contestată pe fond. Instanța de apel este însă obligată să ia în calcul prescripția! (Uneori, hotărârea de primă instanță poate fi și executorie în sensul măsurilor preventive care pot fi menținute sau dispuse pentru aceleași motive pentru care acestea pot fi dispuse și înainte de judecată: ordinea publică, riscul de sustragere, riscul de recidivă.)

Cazul Vanghelie este totuși diferit de cel generic în care prescripția „doar intervine”. El face parte din cele peste 10.000 de dosare penale care au fost închise prin facilitarea intervenirii mai devreme a prescripției ca urmare a deciziilor CCR și ÎCCJ despre care s-a discutat mult la momentul respectiv.

Acele decizii privind prescripția au făcut trimitere la jurisprudența CEDO pentru a justifica aplicarea principiului „lex mitior” (legea penală mai favorabilă) și pentru a sublinia că prescripția ține de securitatea raporturilor juridice:

  • CCR – Decizia nr. 297/2018 a declarat neconstituțional articolul din Codul penal care reglementa întreruperea termenului de prescripție, lăsând un vid legislativ.
  • CCR – Decizia nr. 358/2022 a confirmat că acest vid produce efecte și că, în lipsa unei intervenții a Parlamentului, prescripția se calculează doar pe baza termenelor generale.
  • ÎCCJ – Decizia RIL nr. 17/2024 a unificat practica și a stabilit că aceste decizii CCR se aplică retroactiv, ducând la încetarea proceselor penale pentru fapte prescrise.

Datorită noului mod de calcul al prescripției stabilit prin RIL nr. 17/2024, prescripția a intervenit mai devreme pentru mii de cauze aflate încă pe rol, cel mai adesea în apel!

Atenție, prin acest RIL, ÎCCJ a stabilit că o decizie a CCR se aplică retroactiv în sensul calculării curgerii timpului pentru prescripție, dar în sine nu decizia ÎCCJ se aplică retroactiv! RIL-ul nr. 17/2024 nu a creat retroactivitate de la sine, ci a stabilit cum trebuie aplicată decizia CCR privind prescripția. Astfel, retroactivitatea vine din decizia CCR, nu din RIL, și din caracterul „erga omnes” (față de toți) al deciziilor CCR („definitive și general obligatorii”).

⚖️

❸ Jurisprudența CEDO invocată este nobilă la prima vedere, aceasta privind principiul securității raporturilor juridice (statul nu poate menține la nesfârșit incertitudinea asupra răspunderii penale), precum și aplicarea legii penale mai favorabile. Însă deciziile CCR au folosit hotărâri CEDO ca argument pentru a limita efectele retroactive ale modificărilor legislative și pentru a justifica încetarea proceselor penale în cazuri „sensibile”!

După ce mii de dosare de mari corupți au fost închise, CJUE a intervenit ulterior, spunând că instanțele române nu ar trebui să aplice retroactiv aceste decizii dacă duc la impunitate în cazuri de corupție: COMUNICAT DE PRESĂ nr. 129/23: Combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene: normele naționale privind prescripția în materie penală trebuie să permită o prevenire și o reprimare efective: „Instanța națională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudența naționale care creează un risc sistemic de impunitate pentru asemenea infracțiuni.” A se vedea și Cauza C-107/23 PPU (PPU = procédure préjudicielle d’urgence), mai comod pe EUR-Lex.

Din păcate, în Cauza C-107/23 PPU, CJUE intervine în mod neoportun, în opinia mea. Singurul interes al Curții a fost protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, nicidecum principiile de drept. Este adevărat că CJUE nu este CEDO, ci un fel de „CCR european” în privința TFUE (Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene) și a Cartei Drepturilor Fundamentale. Dacă prescripția intervenită prematur și în mod sistematic ar fi „inocentat” (nu am termen românesc pentru „innocenter”) asasini sau violatori, CJUE nu ar fi avut temei să intervină, căci s-ar fi aflat în afara sferei sale de competență. CJUE nu urmărește să protejeze principiile de drept penal în general, ci aplicarea uniformă a dreptului UE și protecția intereselor financiare ale Uniunii.

⚖️

❹ Eu văd două probleme în situația de față din România:

  1. Întreruperea sau suspendarea curgerii termenului de prescripție există în multe sisteme de drept din lume; doar motivele diferă. Interpretarea românească a redus aproape de zero posibilitatea unor astfel de întreruperi.
  2. Principiul, de asemenea susținut de CEDO, potrivit căruia o instanță de apel sau de casație, atunci când examinează un dosar, este obligată să constate intervenirea prescripției și să achite inculpatul pentru acea infracțiune pentru care răspunderea penală s-a prescris.

Întreruperea prescripției

În majoritatea sistemelor de drept europene există mecanisme clare de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Exemple:

  • Franța:
    • Întreruperea: orice act procedural important (începerea urmăririi penale, punerea sub acuzare, trimiterea în judecată, începerea procesului, citarea în instanță, audierea inculpatului) întrerupe termenul și îl repornește de la zero.
    • Suspendarea: dacă inculpatul se sustrage sau există un impediment legal (de pildă, imunitate temporară) sau motiv obiectiv (sesizarea Conseil constitutionnel sau a CJUE), termenul se suspendă („îngheață”).
  • Germania:
    • Întreruperea: ca în Franța.
    • Suspendarea: ca în Franța, dar instanța constituțională care poate fi sesizată este Bundesverfassungsgericht.
  • Italia:
    • Întreruperea: ca în Franța.
    • Suspendarea: ca în Franța, dar instanța constituțională care poate fi sesizată este Corte costituzionale. În plus, în Italia teoretic se poate aștepta de pildă și după o decizie a Curții Penale Internaționale sau a unui tribunal arbitral internațional..

Practic, în țările de mai sus, prescripția nu poate interveni pe durata procesului, pentru că fiecare înfățișare sau act procedural important resetează termenul! Termenul de calculare a prescripției repornește de fiecare dată de la zero, ceea ce face imposibilă stingerea răspunderii penale în timpul procesului.

  • România:
    • Întreruperea prescripției prin acte procedurale a fost anulată după deciziile CCR și admiterea RIL de către ÎCCJ, ceea ce a dus la situații precum cazul Vanghelie. Și în clipa de față, întreruperea prescripției prin acte procedurale a rămas anulată!
    • Suspendarea prescripției rămâne în vigoare. Prescripția se suspendă atunci când există un impediment legal care împiedică tragerea la răspundere penală, cum ar fi: imunitatea parlamentară, situații de forță majoră sau impedimente medicale grave, sesizarea Curții Constituționale, sesizarea CJUE pentru o întrebare preliminară, lipsa avizului de urmărire penală pentru anumite categorii (miniștri, magistrați).

România rămâne țara infractorilor care nu pot fi condamnați, după ce li s-au ținut dosarele prin sertare cu anii, iar apoi se „jonglează” cu componența completurilor de judecată și cu termenele de judecată amânate în mod convenabil!

Obligația instanței de a constata prescripția

Aici de vină este chiar CEDO, care a subliniat în mai multe cauze că instanța nu poate ignora intervenirea prescripției, pentru că răspunderea penală nu mai există odată ce termenul s-a împlinit, indiferent de valabilitatea unei eventuale hotărâri de primă instanță. Înainte de examinarea oricărei cauze, la orice nivel procedural (deci și în apel sau recurs în casație), instanțele române sunt obligate să constate prescripția și să pronunțe încetarea procesului penal chiar dacă există o condamnare în primă instanță și fără a mai examina cauza! Astfel, un inculpat condamnat pe fond poate fi „salvat” în apel doar pentru că între timp a intervenit prescripția, indiferent de probatoriu și indiferent de faptul că respectiva cale de atac ar fi fost respinsă dacă ar mai fi apucat să fie examinată, ceea ce ar fi menținut condamnarea anterioară!

⚖️

❺ Inițial m-am panicat și am crezut că „viciul moral este universal”, dar apoi am aflat că:

  • În țările menționate anterior (Franța, Germania, Italia) deși actele procedurale majore (urmărirea penală, trimiterea în judecată, audierea inculpatului) resetează termenul de prescripție, apelul și recursul în casație sunt considerate că fac parte din desfășurarea normală a procesului, așadar nici nu resetează, nici nu suspendă prescripția.
  • Totuși, nu se poate ajunge la situația ca prescripția să intervină între hotărârea de condamnare și examinarea dosarului de către instanța următoare pe calea de atac, pentru că termenele de depunere a cererilor de apel și recurs sunt scurte (de ordinul zilelor sau săptămânilor), iar termenele de prescripție sunt de ordinul anilor. Ultima resetare (de regulă trimiterea în judecată sau audierea) a repornit termenul cu o marjă suficientă astfel încât, practic, nu se poate ajunge la situația ca prescripția să intervină între hotărârea de condamnare și examinarea apelului sau recursului, pentru că diferența de scadență e disproporționată.
  • Prin urmare, chiar dacă apelul nu resetează și nici nu suspendă prescripția, există întotdeauna suficient timp rămas din termenul „resetat” la ultima întrerupere. Prescripția ar putea deveni relevantă în cazul unor căi extraordinare de atac (revizuire, recurs constituțional, sesizări internaționale), dar acolo există mecanisme de suspendare. Deci totuși e bine.

La ei, nu la noi.

La noi, votăm de pomană, căci fiecare parlament ține partea corupților și infractorilor. Că doar ei cum or fi?

Cu toate acestea, mă deranjează aplicarea orbească, împotriva oricărui bun-simț, a prescripției.

Propunerea mea, pe care o găsesc în sensul moralei și dreptății (nu al justiției, căci justiția aplică legea, ea nu face dreptate!), ar fi următoarea:

  • Dacă în primă instanță inculpatul a fost achitat, atunci apelul sau recursul nu mai au sens dacă a intervenit prescripția.
  • Dacă în primă instanță inculpatul a fost condamnat, atunci apelul sau recursul după ce a intervenit prescripția au sens, pentru că atât apelul cât și recursul în casație pot stabili o nevinovăție reală, fie bazată pe probele din dosar, fie bazată pe un viciu de procedură. Altfel spus, inculpatul nu este „vinovat, dar necondamnabil”, ci „cu adevărat nevinovat”. Doar dacă instanța ar dori să modifice condamnarea, nu o mai poate face, căci a intervenit prescripția. Dar dacă se constată că în primă instanță condamnarea a fost legală și justificată, aceasta ar trebui să continue să fie aplicată, căci a fost stabilită înaintea intervenirii prescripției.

Bineînțeles că o astfel de reformă nu se va întâmpla nicăieri, niciodată, și asta din mai multe pricini:

  • În majoritatea țărilor civilizate, ea nu este necesară. Și atunci, de ce să ne batem capul cu logica dreptății, tovarăși?
  • În cazul general însă, juriștii de orice fel sunt bătuți în cap și parcă au ochelari de cal. Nu poți avea o discuție rațională cu ei. La cât le sunt pervertite logica și simțul etic de către doctrina juridică, ei sunt automatele perfecte. Ar trebui să fie compilatoare de cod. Iar CEDO este un cur pansat care niciodată nu face dreptate. Așa sume ridicole acordate ca despăgubiri nici la Ouagadougou nu ar părea juste!

⚖️

❻ La noi…

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.

Versurile de mai sus au fost scrise de un extremist care a prezidat Guvernul Goga-Cuza (avându-l ca ministru de interne pe mult-lăudatul Armand Călinescu, cel a cărui asasinare a fost mult deplânsă, uitându-se că a pus în aplicare ordinul lui Carol al II-lea de asasinare în închisoare a lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți lideri legionari). Ei bine, domnul Goga declara într-un interviu pentru Daily Herald în ianuarie 1938 (urma să moară pe 7 mai) că cei 500.000 de evrei români fără cetățenie erau „evrei vagabonzi pe care nu-i putem considera cetățeni români”, și ar fi vrut să-i expulzeze pe toți în Madagascar (pe atunci nu se stabilise încă „die Endlösung der Judenfrage”).

Nu mai poate omul o poezie să citească.

La noi am avut următorul parcurs incredibil în cazul Vanghelie:

  • 2015: condamnare în primă instanță
  • 2017: intervine prescripția pentru fapta de luare de mită
  • 2021: dosarul ajunge la CAB în apel

Deci, chiar și fără repetatele schimbări de componență a completurilor, doar plecând de la principiul că este obligatorie constatarea prescripției la analizarea dosarului, Vanghelie a fost făcut „scăpat” de sistem prin întârzierea ajungerii dosarului în instanța de apel!

Într-o logică normală, dacă apelul a depus pe loc sau în câteva zile, în 2015, atunci dosarul ar fi trebuit să ajungă în 2015, nu în 2021, la CAB! Dar în România… apelul se depune imediat, însă dosarul NU pleacă imediat la instanța superioară!

  1. În România, după pronunțarea hotărârii:
  • părțile depun apelul în câteva zile
  • dosarul rămâne la instanța de fond până când:
    • se redactează hotărârea (care poate dura luni sau ani)
    • se comunică hotărârea tuturor părților
    • se verifică dacă toate apelurile sunt depuse
    • se întocmește dosarul de apel
    • se trimit toate volumele fizice către instanța superioară

În dosarele mari, redactarea hotărârii poate dura 1–2 ani. În dosarele foarte mari, poate dura 3–4 ani. În dosarele cu sute de volume, poate dura și mai mult. În cazul Vanghelie, hotărârea a fost redactată extrem de târziu.

  1. În România, redactarea hotărârii NU suspendă prescripția:
  • În Franța–Germania–Italia:
    • redactarea hotărârii este parte din proces
    • procesul întrerupe prescripția
    • prescripția nu poate interveni în această perioadă
  • În România:
    • redactarea hotărârii nu întrerupe prescripția
    • redactarea hotărârii nu suspendă prescripția
    • prescripția curge ca și cum procesul nu ar exista

Deci dacă redactarea durează 2–3 ani, acei ani se scad din termenul de prescripție.

  1. În cazul Vanghelie:
  • 2015: condamnare în primă instanță
  • 2015–2021: dosarul rămâne la Tribunalul București (redactare, comunicări, proceduri interne)
  • 2021: dosarul ajunge la Curtea de Apel București
  • 2017: prescripția se împlinește (pentru că nu există întrerupere)

În Franța–Germania–Italia, așa ceva ar fi imposibil.

  1. De ce nu s‑a întrerupt prescripția?
  • În 2014, intrarea în vigoare a noului Cod penal (NCP) a introdus o formulare ambiguă privind întreruperea prescripției. Textul privind întreruperea prescripției a fost prost formulat încă din 2009, dar „atât s-a putut”.
  • În 2018, CCR a declarat neconstituțional articolul privind întreruperea.
  • Între 2018 și 2022, România a rămas fără vreo normă validă de întrerupere a prescripției.
  • În 2022, CCR a confirmat că întreaga perioadă 2014–2022 a fost lipsită de modalități de întrerupere.
  • În 2024, ÎCCJ (RIL) a stabilit definitiv că nici un act procedural din acea perioadă nu a întrerupt prescripția.
  1. De ce nu s‑a suspendat prescripția?
  • Pentru că nu a existat imunitate.
  • Pentru că nu a existat sesizare CCR.
  • Pentru că nu a existat sesizare CJUE.
  • Pentru că nu a existat forță majoră.
  • Pentru că nu a existat niciun impediment legal în sensul art. 156 CP.

În Franța–Germania–Italia, întârzierea administrativă nici nu contează, pentru că prescripția este resetată de fiecare act procedural major.

De aceea ar fi salutară la noi acea propunere pe care am făcut-o mai sus. But it’s not going to happen. Nu cu acest stat mafiot. În plus, ar contrazice jurisprudența CEDO! Deocamdată, Europa e cu noi. Pardon, cu ei, cu mafia. Cârâie dânșii cu privire la interesele financiare ale UE, dar cam atât. Fraților, am înfrânt!

⚖️

❼ Liana Arsenie, președinta Curții de Apel București, a ținut o conferință de presă la fel de mizerabilă și de nesimțită ca persoana-i. Surprinzător a fost curajul judecătoarei Raluca Moroșanu. Chiar la început, în fața conducerii formate din Arsenie și camarila acesteia, judecătoarea a afirmat că mărturia colegului său, judecătorul Laurențiu Beșu, corespunde realității! La CAB situația este „toxică și încordată”. Judecătoarea Raluca Moroșanu are 26 de ani vechime în magistratură.

Iată înregistrarea integrală a conferinței de presă de la CAB. O mai găsiți și în deschiderea emisiunii Audiența Națională de la Digi FM. Florin Negruțiu e de părere că gestul judecătoarei Raluca Moroșanu este similar cu cel făcut de Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea al PCR, căci „a spart această minciună uriașă că justiția este de fapt independentă și este atacată de cei care vorbesc de lipsa de independență a justiției”.

Liana Arsenie este un căcat cu ochi, o scursură, un jeg. 🤮 Mai sunt slobozuri și pe la CSM, căci și de acolo a guițat un tovarăș, Alin Ene. Marius Voineag, de la DNA, alt rahat care s-a exprimat.

Tot „în condițiile regulamentului”, cum ar spune Liana Arsenie, se întâmplă și achitările în recurs la ÎCCJ, în ograda Liei Savonea. Cu sau fără prescripție, corupții condamnați la ani grei de pușcărie au fost achitați pe bandă rulantă la ÎCCJ. „E autostradă acolo”, cum zicea Cătălin Striblea. Csf? Ncsf. Căci nici CSM…

⚖️

❽ Am mai aflat un căcat. Dacă cineva ia mită în mod repetat, vreme de mai mulți ani, este mai convenabil să se încadreze la infracțiune continuată (art. 35 alin. (1) Cod penal), ceea ce de obicei chiar corespunde realității. Problema e că la noi, pentru infracțiunea continuată (noua denumire legală și doctrinară pentru „infracțiunea în formă continuată”), prescripția începe să curgă de la data săvârșirii primei acțiuni (data primului act material)!

Astfel, dacă cineva ia mită în 2010, 2012, 2015, 2018, 2020, prescripția începe să curgă din 2010 dacă s-a încadrat la infracțiune continuată și nu la pluralitate de infracțiuni.

Termenul de prescripție pentru luarea de mită este de 8 ani (art. 154 alin. (1) lit. c, coroborat cu art. 289 alin. (1) Cod penal), și nu mai există în NCP conceptul de prescripție specială. Deci, dacă urmărirea penală începe în 2020, faptele s-au prescris deja, pentru că au început în 2010!

Inutil de precizat, dar o voi face: în majoritatea sistemelor europene, prescripția curge de la ultimul act al infracțiunii continuate.

Dar se poate și mai rău. Prin Decizia nr. 1/2025, ÎCCJ a stabilit că, atunci când există mai multe „modalități alternative” (juriștii ăștia nu au proprietatea termenilor) ale elementului material (pentru luarea de mită: pretindere, acceptare, primire), prescripția începe de la data primei modalități realizate (pretinderea mitei), nu de la data primirii efective a acesteia! Dacă, să zicem, un funcționar pretinde mită în 2015, dar primește banii în 2017, prescripția curge din 2015, nu din 2017. Adică s-a prescris în 2023, nu în 2025.

Iată o minunată anomalie sistemică: justiția română pedepsește mai blând infractorii care comit fapte repetate pe termen lung decât pe cei care comit o singură faptă!

Perfect pentru un stat mafiot. Ideal, chiar.

⚖️

❾ După Ana Pauker și Elena Ceaușescu, acum ne putem bucura de simțul matern al unor Liana Arsenie și Lia Savonea. INAMOVIBILE. Și încă mai credeți că această „lovitură de stat de formă” ar fi o idee proastă? Toate aceste „structuri de forță” din justiție ar trebui „topite” și reînființate de la zero, cu alți oameni și alte forme de accountability.

Iar legile justiției trebuie rescrise. Noile Coduri din 2009, intrate în vigoare în 2014, sunt infinit mai proaste decât cârpelile succesive ale Codului lui Dongoroz din 1968. Nu mai avem comuniști, dar nici specialiști. Dincolo de numeroasele sale lucrări în domeniul dreptului, în anii 1920 Vintilă Dongoroz a fost ales membru în Société de Législation Comparée din Paris, astfel că s-a raportat mereu la modele occidentale, nu sovietice, chiar și după 1948.

„Alo, alo, așezați-vă liniștiți la locurile voastre!” CTP crede totuși că o revigorată Secție Specială de investigare a infracțiunilor comise de magistrați ar putea… naiba știe ce ar putea să facă. Căci și faptele de corupție ale judecătorilor se vor fi prescris!

Altminteri… „M-a sunat Lia, mă duc să vorbesc!” What else? Iată totuși 178 de magistrați (doar 9 pensionari) care își exprimă public solidaritatea cu colegii lor Laurențiu Beșu și Raluca Moroșanu. Și iată că i-a băgat în seamă Nicușor Dan.

Problema este că dom’ președinte se va apleca cel mai probabil doar asupra cazurilor de corupție, de abuz de putere, de rea-voință, de acțiuni împotriva ideii de justiție comise de judecători și procurori, fără a conștientiza problemele care provin din cadrul legislativ care favorizează corupția, căci despre asta am scris mai sus! Adică ai reintrodus corupția în Strategia de Securitate Națională a României, dar habar nu ai că (1) sistemul e profund cangrenat de corupție (sau metastazat, dacă vreți) și (2) cadrul legislativ favorizează corupția prin prevederi absurde față de cele din alte țări europene!