Ion „Ilici” Iliescu a dispărut dintre noi fiind detestat de o majoritate a populației: l-au urât atât cei care-i reproșează eșecul democrației românești, cât și nostalgicii ceaușismului sau, mai generic ai dictaturii, fie ea și legionară.

În realitate, înainte de a-și trăda poporul, Ion Iliescu s-a trădat pe sine. Lipsa lui de onestitate intelectuală a fost elementul tragic definitoriu în cele din urmă pentru parcursul României post-decembriste către statutul de stat eșuat ținut pe linia de plutire doar de apartenența la Uniunea Europeană și de plecarea în Occident a milioane de români.

Spre deosebire de Silviu Brucan, care a murit cu regretul că nu va mai apuca să completeze volumul „Generația irosită” cu câteva capitole în care ar fi avut șansa de a reveni asupra mai vechilor sale culpe, dar și de Gheorghe Apostol, care a murit cu convingerea că atât Ceaușescu, cât și gruparea Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu au întinat nobilele idealuri ale socialismului și comunismului reprezentate cu cinste de Gheorghe Gheorghiu-Dej, tovarășul Ion Iliescu a suferit în anii 1990 o grotescă metamorfoză care l-a aneantizat.

Dacă nu ne-am senilizat în masă, ar trebui să recunoaștem că, în decembrie 1989, majoritatea românilor își imaginau o Românie a unui socialism cu față umană, sau poate o struțocămilă care să îmbine „ce a fost mai bun din socialism cu ce este mai bun în capitalism”. Firește, în timp ce noi visam la libertate, însă nu prea înțelegeam economia de piață și cu atât mai puțin democrația parlamentară pluripartită, tovarășii din diversele structuri aveau adânc înrădăcinate reflexe totalitare. Cel mai bine s-a văzut asta din comportamentul forțelor de ordine și procurorilor în 13-15 iunie 1990. Și nici măcar nu ar fi trebuit să ne mire asta. Interesați-vă cu privire la evenimentele din 17 octombrie 1961 din Paris: atunci și acolo, poliția franceză s-a comportat în cel mai nazist mod cu putință, iar 200-300 de algerieni și francezi de origine algeriană au fost omorâți și aruncați în Sena de poliția lui Maurice Papon. Iar aceste fapte au putut fi cenzurate până în 1998, când guvernul francez a recunoscut doar 40 de morți! Evenimentele de la noi au fost, prin comparație, mult mai blânde. Cu mineri care au plantat panseluțe.

Firește, în vâltoarea istoriei și în floarea vârstei, am fost frustrați. Am votat cu Ion Rațiu și cu PNȚ, certându-ne cu părinții care votau cu Ion Iliescu și cu FSN, „ca să fie liniște în țară”. Unii dintre bucureștenii mai lucizi și care mergeau zilnic în Piața Universității au recunoscut în Marian Munteanu elemente de discurs legionar. Mișcarea din Piață decăzuse, fără a fi ajuns la nivelul pretins de propaganda din ziarele Azi și Adevărul. Apoi, făcătura din 13 iunie a fost evidentă pentru cine a vrut să vadă.

Defectul major al lui Ion Iliescu a fost acela de a fi fost de o lașitate incomensurabilă tocmai atunci când ar fi trebuit să fie sincer și cinstit. „Sărac și cinstit” a fost, însă numai în sensul că nu a furat. Dar cu Ion Iliescu în față, toți hoții din FSN, din Securitate, din toate structurile puterii, inclusiv justiție, economia încă de stat, au furat, au mințit, au distrus, au creat un stat mafiot. Iliescu însuși s-a plâns în câteva rânduri despre trădarea comisă de câte un fost „tovarăș de încredere”, fără a conștientiza, cred, imensul dezastru comis de oamenii pe care-i cauționa cu propria persoană.

Putem accepta faptul că Ion Iliescu nu s-a priceput la oameni. El nu a avut o grupare pregătită să preia puterea. Din cei câțiva marginalizați care se întâlneau prin parcuri, doar Bârlădeanu și Brucan au fost de încredere (Corneliu Mănescu era și el un om onest, dar nu s-a implicat activ după 22 decembrie), iar Virgil Măgureanu era doar un securist ordinar. Când Iliescu a fost surprins de Revoluție în pijama, chiar a fost descumpănit: nu se petrecea nimic conform unui plan de care să fi știut.

Simplificând mult, părerea mea despre Revoluția Română din decembrie 1989 este următoarea: puteți să mă bateți, să mă schingiuiți, să mă omorâți, este împotriva oricărei logici ca declanșatorul să fi fost o minoră nedreptate comisă de autorități împotriva unui pastor curvar numit László Tőkés. Țara nu s-a mișcat absolut deloc cu ocazia revoltei de la Brașov din 1987, așa că este întru totul imposibil să o fi făcut de dragul lui Tőkés. În realitate, cel mai probabil este ca mișcarea să fi fost declanșată și ațâțată de o combinație de factori: o anumită grupare din Securitate, cu un anumit sprijin de la Moscova, eventual și de la Budapesta. Iar unii băieți veseli și-au dat seama că dacă nu iese cu vărsare de sânge, mămăliga nu va exploda, așadar a fost cu sânge. „Agenturile” au funcționat, și chiar am avut cândva o dispută cu William Totok, pentru că știu foarte bine ce am auzit în acele zile și nopți la Europa Liberă și Deutsche Welle: 64.000 de morți. Știrea fusese chipurile transmisă telefonic din țară. Măi, să fie. Ulterior, au întors-o, chipurile se socotiseră morții din avorturile ilegale și naiba mai știe ce. Însă în acele zile din decembrie, poporul trebuia să creadă că la Timișoara și București fuseseră uciși 64.000 de oameni! Mă întreb dacă au existat cetățeni care să și creadă așa ceva. Însă chiar și actele de vandalism din Timișoara, înfierate de Ceaușescu, nu cred că au fost comise de securiștii care căutau pretexte ca să intervină în forță și să facă liniște, ci de „ceilalți securiști”, cei care voiau sânge tocmai ca să se declanșeze revoluția în toată țara! Mai apoi, diversele grupări din Securitate, Miliție și Armată neștiind unele de altele și de intențiile reale, s-a creat o devălmășie care a servit „cauza”: regimul trebuia răsturnat și schimbat. Nu cred însă că Iliescu știa cu adevărat care era agenda unor Iulian Vlad, Ștefan Gușă, Nicolae Militaru și Victor Atanasie Stănculescu. Anumite adevăruri nu vor fi cunoscute niciodată. Apropo de unele realități tehnice pe care plebea nu le știe: ar fi fost de o simplitate extraordinară ca emisia de pe Palatul Telefoanelor să fie întreruptă, și chiar releul de pe Coștila era prost apărat: dar Revoluția trebuia să fie televizată, prin satelit, în întreaga Europă. Astfel, „teroriștii” au atacat numai Televiziunea, care nu avea cum să cadă. Să vă mai spun și că TVR emitea color în București pe canalele 4 și 6 OIRT, iar canalul 2 OIRT, alocat anterior programului TVR 2, emitea doar alb-negru, cu excepția câtorva probe sporadice (de pildă, un episod din Ghepardul fusese transmis color), dar de îndată ce emisia TVR a căzut, apoi a revenit cu „Fraților, dictatorul a fugit!”, pe durata mirei TV emisia canalului 2 OIRT devenise brusc color? Emisia color cere o putere mai mare, iar acele tuburi electronice se cereau preîncălzite; în fine, erau etape tehnice pregătitoare, și nu pot fi convins că, pardon my French, fix de grija emisiei color a unui canal puternic din Capitală îi futea grija pe tehnicieni în acele momente!

Ion Iliescu a crezut însă că menirea lui este ca, preluând puterea, să ascundă toate adevărurile incomode, să absolve de orice vină, ex officio, pe toți cei care s-au făcut vinovați de crimele din acele zile. Cred că perspectiva acaparării funcției supreme în stat l-a orbit și i-a afectat judecata.

Să-i fi cerut acum, pe patul de moarte, sau în interviul de dinainte de descoperirea cancerului pulmonar, sinceritate absolută, nu doar că ar fi fost o naivitate, dar ar fi fost chiar o imposibilitate practică. Tot repetând variantele lui despre evenimentele din decembrie 1989 și cele din iunie 1990, Ion Iliescu ajunsese chiar să creadă că versiunea lui prezenta adevărul. Acesta devenise pentru el adevărul!

Întrebată despre greșelile comise în perioada valului de imigrație masivă din 2015, numită impropriu „criza refugiaților”, Angela Merkel a avut întotdeauna un singur răspuns, pe care-l repetă, și azi: „am făcut întotdeauna ce am crezut că e mai bine în împrejurările date și cu informațiile de care dispuneam, însă nu am comis nici o greșeală”. Așa sună aroganța unui om tâmpit de putere.

Pe același tipic, Ion Iliescu nu a avut demnitatea, curajul, onestitatea intelectuală de a recunoaște câteva adevăruri elementare. Chiar presupunând că și el „a făcut întotdeauna ce a crezut că e mai bine în împrejurările date și cu informațiile de care dispunea”, realitatea este că a existat o imensă dezinformare în ambele împrejurări delicate (decembrie 1989 și iunie 1990), dar și în multe altele. De aceea, chiar și la mulți ani după acea perioadă dureroasă, Ion Iliescu ar fi putut spune: „am greșit încrezându-mă în anumiți oameni care m-au dezinformat, și deși am acționat cu bună-credință și onestitate, am comis unele greșeli fără să știu și fără să vreau”. Din păcate, personajul nostru a fost incapabil de un astfel de nivel de onestitate.

Cândva, Mircea Dinescu povestea cum, pe 13 iunie 1990, Ion Iliescu era „informat” de anturajul milițiano-securistic cu privire la pretinsa intenție a „elementelor legionare” din Piața Universității de prelua puterea și de a-l asasina. Nu-mi amintesc cu precizie limbajul poetului, dar e posibil să fi fost chiar acesta: „Ion Iliescu era căcat pe el de frică.”

Putem așadar admite varianta dezinformării masive a acestuia. Dar chiar să fi fost Iliescu singurul român care să nu-și fi dat seama niciodată câtă dezinformare a existat în momentele critice în care Iliescu a luat cele mai proaste decizii cu putință?

Există, firește, posibilitatea ca Ion Iliescu să fi fost deja auto-hipnotizat de propriul discurs și manipulat iremediabil de anturaj în momentul în care unii apropiați au încercat să-l trezească la realitate. Din păcate, nu cred că asta îl scuză în vreun fel.

Lipsa de onestitate a roboțelului Ion Iliescu s-a manifestat nu doar prin acoperirea securiștilor, a crimelor, a furturilor și distrugerilor, a mafiei și corupției activiștilor și a acelorași securiști care au acaparat absolut totul în țara asta, și pe care încă o controlează și în ziua de azi.

Ea s-a manifestat și în lipsa totală de sinceritate a convertirii comunistului convins Ion Iliescu în democratul care a îmbrățișat capitalismul, economia de piață, năzuința de a ne alătura NATO și Comunității Economice Europene, devenite ulterior Uniunea Europeană.

Țin minte că l-am auzit cândva povestind despre „economia socială de piață din Republica Federală Germană” într-un mod care părea rupt din basmele Contesei de Ségur. Viziunea prezentată era extrem de rozacee, o combinație de „model suedez” încrucișat cu o propagandă edulcorată așa cum m-aș fi așteptat să aud de la Europa Liberă sau de la Deutsche Welle înainte de Revoluție! Cel mai probabil, Ion Iliescu se convinsese pe sine că, iată, capitalismul nu e chiar atât de rău. Și-a autoservit un basm doar ca să se convingă de faptul că nu ar fi trădat idealurile sale comuniste!

Nu este nimic nelalocul lui ca Ion Iliescu să fi crezut cu sinceritate în comunism. Numai cine nu cunoaște istorie nu înțelege de ce. Căutați cartea lui Anton Caragea „Pagini de istorie ascunsă” (Cartier, 2004), sau recenzia mea de pe Goodreads la memoriile lui Gheorghe Apostol și veți afla despre curbele de sacrificiu din perioada 1931-1933. Grevele ceferiștilor și alte mișcări ale vremii aveau cauze reale: cu salariile tăiate în mai multe rânduri și cu plata salariilor întârziată cu 3-6 luni, muncitorii se chinuiau să supraviețuiască! Apoi, în ciuda încercărilor contemporane de a idealiza rolul monarhiei în România, aceasta nu a putut asigura în nici un fel democrația: Carol al II-lea și dictatura carlistă, Mișcarea Legionară, regimul Antonescu. Nu doar evreii sperau într-o „lume mai bună” la stânga, mult mai la stânga.

Iar Ion Iliescu a trăit într-adevăr într-o locuință mizeră cu pământ pe jos. La oraș, sărăcia era mai greu de cârpit decât la țară. Sărăcimea fără șanse a anilor 30-40 a crezut cu adevărat în valorile stângii!

Paradoxul este că, în timp ce unii au suferit enorm după sovietizarea României, alții au avut cu adevărat o viață mai bună. Săraci din familii de săraci, deci imposibil de considerat „burjui”, ei au făcut studii universitare la Moscova sau doar la București, dar au căpătat un nivel de trai la care nu ar fi ajuns în condițiile în care monarhia constituțională ar fi continuat să domnească la noi. Firește, au existat și comuniști convinși care au ajuns la Canal sau la Sighet, pentru că într-un regim ca acela din anii 1945-1964 (an în care s-au eliberat și ultimii deținuți politici) adevărul unui denunț era irelevant: odată arestat de Securitate, erai vinovat.

Că astfel de comuniști convinși au ales să ignore abuzurile epocii Dej, e altă poveste. Nu cred că nu au auzit ce se întâmpla, sau că au crezut că totul era „propagandă ostilă”. Poate că exercițiul acestei orbiri i-a servit mai târziu lui Ion Iliescu în metamorfoza lui post-decembristă în care adevărurile lui au devenit adevăruri oficiale ale regimului Iliescu.

Consider că alegerea unor comuniști sinceri de a trece cu vederea abuzurile epocii Dej ar mai fi încă scuzabilă într-o anumită măsură, însă falsificarea adevărului de către Ion Iliescu este un păcat cu care a intrat în mormânt.

Acest om a fost mult mai sincer înainte de Revoluție decât de la Revoluție încoace. Când România renăștea (pentru a fi acaparată cu totul de foști securiști și viitori securiști și oameni de afaceri, ca și de foști activiști și viitori politicieni și oameni de afaceri), Ion Iliescu tocmai murea. Mitul acelui Ion Iliescu prezentat până atunci de Europa Liberă tocmai se năruise. Primul președinte al României post-comuniste a fost un zid de protecție a sistemului mafiot care conduce țara de 35 de ani, dar a fost un tonomat, nu un om.

Nu e singurul care m-a dezamăgit. Văd că unele televiziuni îl critică pentru atitudinea avută față de Regele Mihai. Este adevărat, a fost lipsit de eleganță și de onestitate și față de acesta. Mai știu însă că ascultam mesajele de Anul Nou ale Regelui la Europa Liberă, iar la pragul dintre 1988 și 1989, Mihăiță fonfăitul spunea că nu mai are nici o speranță că poporul român o va duce vreodată mai bine, în democrație, și ce-o mai fi zis el acolo. Nu am considerat niciodată monarhia compatibilă cu democrația, oricât de constituțională ar fi și oricât de restrânse ar fi puterile regelui, pentru că este ereditară, iar o țară nu se moștenește ca o fabrică sau ca o moșie. Dar Mihai I (și ultimul) al României, în ciuda actului tardiv de la 23 august, nu s-a ridicat la înălțime. De fapt, niciodată nu am înțeles de ce am căutat un prinț străin după lovitura de palat care l-a îndepărtat pe Cuza. Nu suntem în stare să ne conducem singuri?

Se pare că nu. Iată, astăzi îl înjurăm pe Ion Iliescu pentru halul în care a ajuns țara. Fostul președinte are dreptul la onoruri militare pentru că nu a fost niciodată judecat și condamnat. Dar oare poporul român nu are nici o vină pentru parcursul României din ultimii 35 de ani? Pentru inacțiune civică. Pentru că a votat FSN-PDSR-PSD. Chiar și PNL. Pentru că nu avem partide și lideri de încredere. Pentru că nu avem justiție. Pentru că mămăliga nu explodează, ci eventual delirează pe bază de apă-aer-energie, aur monoatomic și cultura calului.

Alternativa realistă nu ar fi aceea în care toți marii responsabili să fi fost judecați: securiști, militari, activiști, pupincuriști de dinainte și de după. Nu. L-am fi condamnat pe Iliescu așa cum am condamnat cuplul Ceaușescu, într-un mod care i-ar fi albit pe toți ceilalți criminali, poate zeci de mii, ori poate sute de mii. O Românie curată a fost, este și va rămâne o imposibilitate.

Ne-am despărțit de o parte a trecutului nostru. Odată cu trecerea în neființă a lui Ion Iliescu, milioane de români care au fost părtași la distrugerea României de mafia securisto-activistă răsuflă ușurați. Sictir, popor ipocrit din care două treimi l-ați vrea pe Ceaușescu înapoi.

Viitorul sună bine.