Nu-l urmăresc prea des pe Mircea Badea, însă tocmai am făcut-o. Dumnezeul ateilor mi-a dat un bobârnac, și-i mulțumesc. Nu am prins începutul emisiunii, dar văzând ce am văzut, am dedus următoarele.

❶ Tovarășii de la A3 au găsit, iar Mircea Badea a prezentat, o scrisoare semnată Nicușor Dan și apărută ca reacție la dosarul „Naționalismul cel de toate zilele” din Dilema nr. 364 din 4 februarie 2000, în care viitorul președinte ne recomanda cartea lui Răzvan Codrescu „Spiritul Dreptei”. Doar că camaradul creștin-legionar Răzvan Codrescu are o groază de cărți imbecile, iar pe blog, tot Mirciulică ne-a semnalat acest căcat care, surpriză, tot apologia Legiunii o face, că ierea băieți buni, săracii: CODREANU ŞI «FENOMENUL LEGIONAR».

S-ar zice că domnul președinte nu de ambiguitatea legii Vexler era îngrijorat (la vremea respectivă fusesem de partea președintelui, nu de partea lui Vexler!), ci de soarta unor foști amici legionari (camaradul Răzvan Codrescu îl menționa pe „prietenul Claudiu Târziu”). Well, pe principiul „decât ateu comunist, mai bine creștin-ortodox legionar”.

O să mai votez în România fix în ziua când o să mi se scoale de doi metri. Nu ai de ales decât între securiști și legionari.

❷ Între timp, am descoperit și sursa învârtoșării lui Badea: un articol din decembrie 2016 din Săptămâna Financiară: Totul pentru putere: cazul Nicușor Dan. Cum s-a transformat matematicianul bărbos și naționalist, membru în „comunitatea de iubire” a valorilor tradiționale, în politicianul rece, îmbrăcat și tuns de designeri, „deschis tuturor minorităților”.

SFin.ro oferă și transcrierea textului, pe care o reiau, corectată (sublinierile îmi aparțin):

O simplă declarație de dragoste

Trei sînt notele dominante ale șirului de afirmații din Dilema nr. 364 a cărui temă este naționalismul. Prima: naționalismul este șovin și xenofob și duce la neînțelegeri etnice. A doua: românul este naționalist, se îmbată cu apă rece găsindu-și însușiri imaginare, este inadecvat la real, incapabil să construiască în lumea reală. A treia: naționalismul în România de azi este reprezentat de revista România Mare.

Nu voi comenta aceste opinii, care aparțin unui „folclor anti-naționalist”. Nu mă pot opri să nu remarc absența din discuție a referințelor la gînditorii naționaliști (și că în viziunea domnului Rădulescu, gînditori ca Eminescu, Maiorescu sau Motru n-ar fi trecut teste minimale de inteligență). De asemenea, să recomand ca lectură celor care caută naționalismul românesc contemporan în România Mare, lectura cărții lui Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei, publicată de Editura Anastasia în 1997.

Întreaga dispută naționalism – antinaționalism în România de azi (vezi, de exemplu, Gabriel Andreescu, Naționaliști, antinaționaliști…, Editura Polirom, 1996) cade sub semnul următoarei dihotomii aparente:

Poziția anti-naționalistă. Naționalismul este comunitarist. Comunitarismul împiedică desfășurarea personalității complexe a individului. În plus, necontrolat de reguli explicite, nu este eficace în planul social-economic. Pentru a ieși din situația grea social-economică, România trebuie să preia modelul civilizației occidentale.

Poziția naționalistă. Comunitarismul este real. Există, ca urzeală de complicități, de legături implicite. Acestea dau identității individului o componentă identitate colectivă. Modelul occidental, contractualist impune renunțarea la identitatea colectivă implicită și amputează astfel personalitatea.

Opțiunea, înainte de a fi ideologică, este una sentimentală și ține de raportarea la comunitarismul real de care vorbeam (anti-naționaliștii nu contestă existența acestui comunitarism, îi plîng doar efectele). Cei care îl percep sensibil sînt naționaliștii, cei care nu-l percep sunt anti-naționaliștii. Precizez că fac o delimitare psihologică, și nu o judecată de valoare. Naționalistul trăiește bucuria apartenenței la o comunitate de dragoste. Anti-naționalistul cere lumii exterioare distanță, reguli explicite. Contractul ne-contractual îi produce greață. Și aici este drama lui. Cere societății românești, bizantine, un contractualism pe care aceasta nu are în structura ei să i-o ofere. Se revoltă, invidios, pe comunitatea sensibilă în care nu se integrează.

Iubesc România. Țesătură inefabilă care parte din identitatea mea. Flux sensibil pe care nu l-am regăsit în altă parte de lume. Trăiesc fericirea de a-mi accepta identitatea colectivă. Fericire care o cuprinde și pe doamna de la cantină care mă întreabă: „Nu vrei, mai bine, legumițe, mamă?”, și pe țiganca cu flori care îi spune țigăncii cu semințe: „Tu, mă uit la ăștia care coboară din tramvai. Au unii niște mutre…”, și pe domnul pe care îl întreb de un notar și îmi răspunde „Să-i ia dracu pe toți. Nu știu”. Fiecare din aceste replici există și în mine, undeva. Iubesc complicitatea și îmi place să fac cu ochiul. Recunosc acest limbaj în mine și mă bucur. Iubesc Grozăveștiul, chiar cu gândaci, pentru că am trăit cu el nu doar prima dragoste, ci și o solidaritate umană extraordinară.

Naționalismul „meu” ideologic este sentimentul de identificare a membrilor comunității naționale cu valorile culturale tradiționale și opțiunea pentru primatul acestora în fața altor valori culturale.

Un exemplu la îndemână. Sînt împotriva acceptării comportamentului homosexual în spațiul public, în România. Consider că aceasta ultragiază valorile tradiționale și, astfel, identitatea mea colectivă, legitimă.

Cred în buna funcționare a unei societăți ne-contractualiste. Nu trebuie ca regulile să fie explicite, pentru ca ele să existe. Un călător german în România este uimit că într-o țară aparent fără nici o regulă, nu există accidente feroviare. Nu-mi pot cenzura aici o paranteză. Mă surprinde că domnul Cristian Preda risipește atâta energie în capitolul Poporul meu. Călători străini și naționalism românesc din cartea Occidentul nostru, Editura Nemira, 1999, fără să observe că majoritatea relatărilor călătorilor veneau dintr-o lume catolico-protestantă.

Închei cu următoarele precizări:

a) Nu sînt șovin și nici xenofob. Detest naționalismul comunist și pe cei care îl practică azi în România, în special C.-V. Tudor și A. Păunescu.

b) Cînd vorbesc despre incompatibilitatea mea la contractualismul occidental, vorbesc dintr-o experiență. Am trăit 6 în Franța (3 dintre ei, elev la École Normale Supérieure, Paris, rue d’Ulm; e drept că nu am mărturisit la admitere coeficientul de inteligență).

c) N-am vrut să scriu o polemică. Am scris, după cum se vede, o simplă… declarație de dragoste.

Nicușor DAN
matematician
str. Berzei 9, corp C, ap. 3, București

Nu mai e nimic de comentat. Președintele Dan este naționalist ortodox, nu de tip comunist, ci de tip legionar.

Apropo, zilele trecute Nicușor Dan mergea cu copiii la chilia lui Arsenie Boca.

Băi, voi vă dați seama că în turul 2 am avut de ales ÎNTRE DOI LEGIONARI?

❸ În anul 2000 nu remarcasem această scrisoare în Dilema. Nicușor Dan era doar un oarecare pe atunci. În 2016 nu citeam SFin.ro, iar Nicușor Dan tocmai pierduse în iunie Primăria în favoarea Gabrielei Vrânceanu-Firea, așa că nu văd ce rost mai avea această „demascare” din decembrie. După care, miracol, povestea s-a uitat!

Recent, în contextul contestării legii Vexler, Theodor Paleologu l-a beștelit pe Nicușor Dan (pe care, altminteri, îl iubește), pentru că acesta „a lipsit de la cursul meu despre legionarism pe care l-am făcut în seminarul lui Nicușor Dan, cred că în 1998”.

Nu se poate ști care era linia generală a cursului, dar Excelența Sa habar n-avea că domnul Dan se adăpase la o sursă mult mai pro-legionară, așa că nu avea nevoie de „nuanțări”.

Pe de altă parte, să remarcăm că mult mai euroatlanticul Theodor Paleologu (care este și cetățean francez, a fost și prin State, unde a ținut cursuri de literatură comparată, filozofie politică, studii românești și teorie culturală la două colegii, dar a predat chiar și limba franceză), este un alt creștin ultra-ortodox care nu poate trăi decât în România. Domnia-sa are scuza unui arbore genealogic de boieri, dregători, preoți, magistrați, dar se pare că până la urmă, e determinant să trăiești „bucuria apartenenței la o comunitate de dragoste”, iar Occidentul nu poate oferi asta.

Oricum, măcar am votat un simpatizant legionar educat, nu?

❹ Cât despre îndrăgitul Grozăvești, „chiar cu gândaci”, să menționăm că starea execrabilă în care s-au aflat (sper că astăzi s-a mai reparat câte ceva!) căminele studențești din Regie și Grozăvești este exact rezultatul ocupării acestora de către reprezentanții unui neam de barbari fără respect față de reguli ori față de semeni, și fără cel mai elementar bun-simț! Asta e fericirea de a fi român.

❺ Ar mai fi o ciudățenie. Între 9 și 18 august, președintele Dan, aflat în vacanță și lipsind de la Ziua Marinei, a participat la Festivalul Lupilor în Republica Moldova alături de Maia Sandu, apoi a postat clipuri din drumețiile făcute cu familia: pe 10, pe 12 (din vizita în Moldova), pe 15 (de la slujba hramului Mănăstirii Sâmbăta de Sus), pe 17 (inclusiv la Chilia lui Arsenie Boca), pe 18 (la Roșia Montană), pe 19 (la o nuntă în Tâncăbești). În plus, a acordat un interviu ziaristei Lucia Baki, fondatoarea Fundației neo-legionare Ion Gavrilă Ogoranu.

Dan Tăpălagă, după ce ne amintește că „rezistența anticomunistă din zona Făgărașului este formată aproape exclusiv din foști legionari strânși în jurul lui Gavrilă Ogoranu”, și după ce opinează că nu este exclus „ca Nicușor Dan chiar să simpatizeze, din varii motive, cu mișcarea legionară și cu organizația neolegionară din Făgăraș”, vine și cu „o posibilă explicație pentru campania de imagine a președintelui Dan și ocheadele sale către publicul așa-zis suveranist/extremist/cu simpatii neolegionare”:

Pe scurt, întreaga campanie de imagine a lui Nicușor Dan ar putea fi o încercare preventivă de a câștiga de partea sa segmente din publicul așa-zis suveranist, cu simpatii neolegionare și pro-Călin Georgescu, pentru a avea șanse de supraviețuire la un eventual referendum de suspendare, cu care liderii AUR au amenințat încă din primele zile după alegerile din mai.

Pe de altă parte, dându-se că ipoteza potrivit căreia Nicușor Dan pregătește terenul unui partid conservator în fruntea căruia să se pună a fost lansată de Ion Cristoiu, trompetă a putinismului în România, cel mai probabil că nu se va întâmpla așa ceva.

Și totuși, ceva e putred aici…