În seara de 1 Decembrie, Mircea Badea a avut pentru prima oară în viața lui mintea pe-acasă, și ne-a povestit romanțat un episod de istorie. Înregistrarea emisiunii a ajuns pe YouTube, iar mai jos redau lecția de istorie, extrasă cu Whisper. Firește, am corectat Brest-Litvosk în Brest-Litovsk.

1914: începe Primul Război Mondial, Austro-Ungaria, imperiul Austro-Ungar declară război Serbiei, alături de Serbia intră în război Rusia, în sfârșit, și se ajunge la Primul Război Mondial, nu stau să dezvolt acum.

România: primii doi ani de război e neutră, nu se vâră, nu se bagă. În 1914 moare Regele Carol I, vine Regele Ferdinand. Regele Ferdinand, regina Maria.

După doi ani de neutralitate, România decide să intre în război. Deși, sigur, Regele Ferdinand are obârșie germană, nu intră alături de nemți și de Austro-Ungaria în război, intră de partea Antantei, calculul României fiind unul absolut corect, inclusiv eliberarea unor teritorii de sub influența austro-ungară.

OK. Și intră România în război. Inițial, are câteva victorii armata română, totul părea că merge bine, până când a început să meargă foarte prost. Puterile Centrale — adică astea, Germania, Austro-Ungaria, așa se numeau ele, Puterile Centrale — pun piciorul în prag și încep să ne căsăpească. De exemplu, la bătălia de la Turtucaia, la Sud de Dunăre, crâncen de tot și, pe scurt, ca să ajungem, că n-am foarte mult timp în prima parte a emisiunii, ajungem, România ajunge într-o situație absolut teribilă, practic este ocupată în mare parte de către Puterile Centrale.

Pe frontul ăsta de Est, românii erau cu rușii, așa s-a întâmplat în vremea respectivă. Sigur, rușii erau cu francezii, erau cu englezii și cred că la momentul ăla erau și cu Italia. Italia și ea a avut o perioadă de neutralitate, zicând, „noi nu ne băgăm”, „hai, băgați-vă, băgați-vă”, „bine, dar nouă ce ne iese,” după care au simțit că nu le-a ieșit destul și s-au enervat și s-au complexat și s-au frustrat și asta a contribuit mult și la felul în care s-a configurat începutul celui de-al Doilea Război Mondial, trecem peste.

Și, deci, crâncen ce se întâmplă, ne luăm o bătaie crâncenă de la Puterile Centrale și se mută capitala României de la București la Iași, ca acolo se mai rămăsese. Deci lucrurile mergeau din prost pe mai prost, dar dintr-o dată ne revergorăm, vine și generalul Berthelot, nu mai stau, o iau pe repede înainte, ne încordăm și reușim alea, Mărăști-Mărășești-Oituz, foarte tari, foarte, foarte tari, românii luptă absolut eroic, jertfe, eroism, și luptă alături de ruși împotriva nemților — așa s-a întâmplat atunci.

Și, deci, armata română se revergorează. Perfect. Războiul continuă, și în 1917, în Rusia, vine Revoluția Bolșevică — adică vine Lenin. Vine Lenin, răstoarnă țarul și începe o nebunie în Rusia. Primul lucru pe care îl face Lenin iese din război.

Iese din război, iese din război, dar noi rămânem singuri, adică românii. Rușii și semnează ceva foarte rău, un pact de la Brest-Litovsk, sper că am pronunțat corect Litovsk, ceva îngrozitor pentru ruși, adică semnează un pact cu nemții, absolut umilitor și dezastruos pentru ruși. Troțki, care era ministrul de externe al lui Lenin, nici n-a vrut să semneze, atât de dezastru este. El a pus un subaltern de-al lui să semneze. El încercând, Troțki, e important, totuși așa ca idee, încercând să facă el niște manevre, să mai tragă de timp, să zică, hai că poate să răscoală cetățenii nemți împotriva establishmentului și vor și comunism, adică hei, hei, hei și, deci, să tragem de timp. Nu, bineînțeles că nu a ieșit, ca atare s-a semnat acest pact oribil pentru ruși, așa, de la Brest-Litovsk.

Ce s-a întâmplat? Rămânem singuri, România rămâne singură — sigur, eram aliați cu Anglia, eram aliați cu Franța, eram aliați și cu Statele Unite ale Americii care s-au vârât și ei în război. Problema este că noi aici, pe frontul de Est, eram singuri. Eram încercuiți.

Și atuncea ce facem? Păi ce să facem? Suntem obligați, prin natura împrejurărilor, rămași singuri, să semnăm ceva absolut oribil, pacea de la București. Ceva îngrozitor, absolut îngrozitor, dezastruos pentru România, n-am avut încotro, pentru că, repet, să retrăseseră rușii din război, n-am avut încontro și regele Ferdinand, într-o sclipire de geniu, n-a semnat și el ratificarea, lucrul care ne-a ajutat ulterior să zicem, „dom’ne, stați puțin, că noi n-am semnat, de fapt”. Da, dar nu, pentru că ne-a fost scos pe nas după aia la Conferința de Pace de la Paris.

Deci suntem deja în anul 1918, anul Marii Uniri. Totul mergea foarte prost. Rămăsesem singuri pe frontul de Est. Am semnat acel pact, adică ieșirea din război, practic. Noi am, cumva, mă rog, am capitulat, putem să spunem. Luați așa cu ghilime de rigoare, că formulez pe repede înainte, da? Deci ceva rău de tot. În 1918, în primăvară. Ceva înfiorător.

Dom’le, cum necum, cum necum, treaba este că începem să ne încordăm. În România erau comitete de acțiune. Și nu doar în România, adică în Regat. Erau și în Bucovina. Erau, evident, și în Transilvania. Erau peste tot comitete de acțiune.

Treaba este că Germaniei i-a mers foarte bine pe frontul de Est, pentru că rușii s-au retras, pentru că Lenin — apropo, în Rusia, în timpul ăsta, era război civil. Rușii se băteau între ei, erau albii contra roșii. Albgardiștii se luptau cu bolșevicii. Nu mai stau să intru în detalii. Dar ideea e că era război civil și era degringoladă. Lucru care ne-a încurcat foarte mult, bineînțeles, pe noi.

Dar, revenind, foarte pe scurt, că trecem pe repede-înainte, treaba pentru nemți și pentru austro-ungari mergea foarte prost pe frontul de Vest. Ei, pe frontul de Est, au împărățit. Rușii, pe ruși i-au făcut praf cu pactul ăla. Pe noi ne-au terminat — bine, nu că noi am fi fost, dar, mă rog — și pe noi ne-au terminat relativ ușor. Noi semnasem pacea aia de la București oribilă. Doar că în Vest și-o furau grav.

Au încercat ei să mute niște resurse — firesc, așa, de pe est pe vest, n-au reușit — în sfârșit, ideea este că au semnat în 10, era foarte tare faza ce vă spun, pe 10 noiembrie 1918, deci ne apropiem de 1 decembrie. Deci noi eram praf, da? Culmea e că în decembrie am reușit Marea Unire. De-aia am spus mai devreme că a fost ceva aproape miraculos.

Pe 10 noiembrie, România zice, „remobilizăm armata, reintrăm în război”. Imediat vă spun de ce, dar o iau un pic pe repede-înainte și mă întorc după aia să vă spun, într-o paranteză, de ce am făcut asta.

Pe 10 noiembrie intrăm în război. Din nou. Pe 11 noiembrie — deci pe 10 intrăm noi în război —, pe 11 noiembrie, practic, capitulează Germania, semnează în pădurea de la Compiègne, semnează armistițiul. Cu puterile Antantei, cu care noi eram aliați.

Deci noi am intrat pe 10, am reintrat în război pe 10, pe 11 au capitulat ăia. Bine, nu s-a pus că datorită nouă, adică „aoleu, au intrat românii în război, capitulăm”, nu, dar a fost foarte bun, extraordinar, timing-ul.

De ce am intrat noi pe 10 noiembrie în război? Că noi, mă rog, n-aveam cum să știm că totuși ăia capitulează. De ce? Pentru că ungurii, mă rog, austro-ungarii, au tot încercat — ei se clătinau grav, se zguduiau grav și tot ce era în subordinea lor, mă rog, erau neliniști, ca să spun așa, era efervescență — și au tot propus tot felul de chestii. „Fiți atenți, facem așa” — ăla, Carol I al Austro-Ungariei —, „facem noi așa niște, să fie bine, un fel de federalizare și cu niște, ca niște chestii așa bune și Transilvania să fie la Ungaria.”

Și un domn foarte tare, Alexandru Vaida-Voevod, deputat român, s-a dus în Parlamentul Ungariei și a citit o declarație de independență a populației românești din Transilvania. Cât de tare e ce vă spun. El, Alexandru Vaida-Voevod, va avea un rol foarte important și ulterior la conferința de pace de la Paris. Eu n-am foarte mult timp acum — și bine, dacă v-aș povesti toate astea, mi-ar lua, adică, mă rog, cu detalii, mi-ar lua măcar vreo trei ore așa, pentru încălzire. Dar, pe scurt, deci, ca să înțelegem cât de tare au fost românii, cât de tare au fost românii atunci.

Deci, după aia, ăia au mai stat, s-au mai gândit, haoleo — bine, între timp, comitetele de acțiune, foarte tare că au fost comitete de acțiune peste tot, care se coordonau și chiar acționau. Inclusiv marinarii români din portul, o să-i spun cu O, Pola, nu e cu O, da’, îi zic Pola, din Croația, din zilele noastre, care era Austro-Ungaria pe vechi, au apărut cu tricolorul, bun.

Și au venit din nou ungurii și au zis: „fiți atenți, fiți atenți, ne-am mai gândit puțin, fiți atenți cum să facem noi, facem o treabă așa, ca-n Elveția.” Și au zis, cum? „Da, ca-n Elveția, cu cantoane. Știți cum au ăia cantoane? Da, ei, așa.”

E, și atunci au zis românii, „bun, fii atent ce facem noi acuma, reintrăm în război”. Pe 10 noiembrie.

Pe 11 noiembrie, capitulară nemții. Când au capitulat nemții, s-au ales praful și de Austro-Ungaria. Că, de fapt, Austro-Ungaria, când a intrat, când a declarat război Serbiei, primul lucru a sunat la fratele mai mare, la germani. Și le-a zis, „intrați în război cu noi, intrați în război cu noi.” Și ăia au zis, „intrăm.” Treaba e că ăla, Kaiserul, nici n-a fost foarte atent după părerea mea, că era în vacanță. „Da’, intrăm, că adică ce? Un război cu cine?” „Cu Serbia.” „Bine, mă.”

Și se și gândeau inițial, până mobilizează rușii — că erau aliați cu Serbia, aveau tratat de alianță —, până mobilizează rușii, ăă-hă. Doar că i-au mobilizat instant. Și când i-au mobilizat instant, a început dileala în cascadă.

Închid toate parantezele și ajung la faptul că, mă rog, pică Germania. Pică Germania, pică Austro-Ungaria, pică tot.

Perfect. Noi, de partea bună, de partea câștigătorilor, foarte bine, perfect. Și se întâmplă 1918.

Bine, să vă povestesc, de exemplu, în Bucovina. Bucovina, conform propunerii Austro-Ungariei — că și Bucovina era tot sub Austro-Ungaria — urma să revină cui credeți, cui credeți, repede, ucrainienilor.

OK, dar, repet, armata română declară de nou intrare la război, 10 noiembrie. În Bucovina erau niște super băieți, cum ar fi, de exemplu, Iancu Flondor, fără de care, pfua, deci uriaș, Sextil Pușcariu și mulți alți intelectuali care s-au întrebuințat major și au contribuit major.

A fost un efort colectiv, al foarte multor intelectuali, din zone geografic greu de acoperit, că pe vremea aia nu se zbura, nu erau mașini, nu… adică foarte coordonați cu acest scop comun — deși, mă rog, în România tot vrășuleală era, inclusiv din punct de vedere militar, că v-am spus cum a fost, foarte complicat. Dom’le, asta a fost punctul de țintă absolut comun și urmărit programatic.

Revenind. OK, ideea era. Perfect. Și am declarat unirea.

Super. O sută de mii de oameni, 1200 de delegați. Perfect. Toată lumea fericită și mulțumită.

Doar că trebuiau să te recunoască Marile Puteri, că fără să te recunoască Marile Puteri… Și ajungem la conferința de pace. De la Versailles. Șeful delegației, Brătianu, primul ministru.

Și se duce la Paris, acolo-șea, primul ministru francez, un domn Clemenceau, supranumit Tigrul, unul cu… impetuos. Și nu îl suporta pe Brătianu. Înțeleg, inclusiv din perioada neutralității României, când Clemenceau nu era prim-ministru, dar în sfârșit, el a zis la un moment dat o frază de genul „Brătianu se răsucește după toate punctele cardinale și îi pare rău că sunt doar patru.” Deci nu îl plăcea el pe Brătianu. Nu îl plăcea pe Brătianu. Deloc.

Când s-a dus Brătianu, Marile Puteri — adică cei mari patru care erau Statele Unite, Anglia, Franța și Italia — au zis: „voi?” „Păi noi suntem din România.” „Cine? Cum?” „Păi aliații, suntem noi băieții din România, țineți minte, frontul de Est.” „Așa, și?” „Păi noi ne-am unit.”

„Ei, ne-am unit, ne-am unit, dar Basarabia?” „Păi și cu Basarabia!” „Pe ruși i-ați întrebat?” „Cum?” „Pe ruși i-ați întrebat, că eram aliați cu rușii și până…” „Păi nu, da’ stați că să vedeți, că…”

N-au vrut. Americanul, președintele american, Wilson, Woodrow Wilson — sper că am pronunțat corect — a zis: „da’ nici nu se discută.” „Păi nu, că am avut noi înțelegeri…” „Nu mă interesează înțelegerile voastre secrete dinainte să intrăm noi în război.” Deci, nici nu s-a pus problema.

A plecat Brătianu nervos de la conferința de presă — doamne — de pace, a plecat nervos și foarte bine că a plecat, că din toate punctele de vedere, așa a tras atenția asupra nemulțumirii României, dar e bine că a plecat, că nu se mai înțelegea cu oamenii ăia, Brătianu fiind absolut genial, de altfel. Și ce crezi că a zis Regina Maria? „Păi stai puțin, că eu mă bag eu în ecuație.”

S-a dus Regina Maria, s-a urcat în tren și s-a dus la Paris. Sigur, în Europa, fiind regină, problema se punea altfel, pentru că toată lumea „a venit, domnule, o regină.” Pe american l-a interesat foarte puțin spre deloc că a venit o regină, i-a zis că n-are timp.

Luăm o pauză, vedem după aia.

Da, bine v-am regăsit, la cererea telespectatorilor o să continui un pic povestea, că am… na. Să continui un pic povestea istorică.

Cine n-a văzut prima parte, nu-i nimic plictisitor. E o poveste exagerat de tare, aproape miraculoasă. Pentru că eu nici acum nu-mi explic cum s-a reușit Marea Unire de la 1918. Bun.

Deci suntem — reiau foarte scurt, ultima parte și anume, gata. Să termină războiul, câștigă Antanta, ieeei, ieeei, pică Imperiul Austro-Ungar, totul foarte bine, noi eram cu Unirea, ce bine eram.

Și după aia trebuia recunoscută de către Marile Puteri, că, na, noi eram și noi România, și, dacă nu ne recunoșteau Marile Puteri, degeaba făcuserăm noi unirea.

Și la conferința de pace de la Versailles se duce Brătianu — în familia Brătianu, cu super instruire, cu OK, genial în multe lucruri —, se duce la conferința de presă de la Paris, nu prea e băgat în seamă, spre deloc.

Ba chiar primul ministru al Franței — atunci era cei mari, cei patru mari, așa era, cei patru mari. Care erau cei patru mari? Statele Unite ale Americii, care se vârâseră în război în fel decisiv, Anglia, Franța și Italia. Așa ca o paranteză, premierul Italiei se numea Vittorio Emanuele, n-are legătură cu numele galeriei de unde și-au doamnele Vuitoane din Milano, galeriile Vittorio Emanuele. Ăla era un rege, că e destul de comun numele Vittorio Emanuele. Scuze pentru paranteză. [Nota mea: premierul era Vittorio Emanuele Orlando, iar regele și galeria sunt Vittorio Emanuele II di Savoia.]

Trec mai departe. Deci, cei patru mari s-au uitat la Brătianu și au zis: „tu?” „Păi eu sunt din România, știți, am venit că noi suntem, am fost cu Antanta!” „Știm, și?” „Păi, ne-am unit.” „Cu rușii ați vorbit?” Aoleu, noi fiind, în Primul Război Mondial, aliați cu rușii, ca de altfel și ei.

„Păi nu.” Pentru că în Rusia, asta vă spuneam, era război civil. Venise Lenin, răsturnase țarul, dar era război civil, se luptau bolșevicii cu unii de le zicea albgardiști. O parte din motivele războiului ăsta civil fiind în tratatul ăla de care vă spusei în prima parte, ăla de la Brest-Litovsk, care e ceva oribil pentru ei. Bun. Închid toate parantezele.

Clemenceau, primul ministru francez — supranumit Tigrul pentru că era impetuos și așa, napoleonian, așa — nu-l plăcea deloc pe Brătianu.

Foarte bine, se întoarce Brătianu în țară în semn de protest că nu sunt acceptate cererile legitime, absolut corect, legitime, ale României în urma înțelegerilor de dinaintea intrării în Primul Război Mondial — intrării României în Primul Război Mondial —, se întoarce, atrage atenția, astfel și la Paris, „bă, s-a supărat ăla din România, a plecat.” Dar e bine că a plecat, că lucrurile mergeau prost.

În locul lui vine cumva Alexandru Vaida-Voevod, de care vă spusei mai devreme că a ținut cuvântarea aia de independență, declarația de independență a românilor din Transilvania, când încă nu se hăisise Imperiul Austro-Ungar, dar era pe moarte, și avea propuneri tâmpite, OK. Și acuma intră în scena internațională la Paris, la negocierile de pace, Regina Maria.

Regina Maria, personaj pur și simplu fabulos, complex, de un magnetism indiscutabil. Deci toți cei care au vorbit, au cunoscut-o pe Regina Maria în epocă, toți erau fermecați de Regina Maria. Că era un personaj magnetic, care transmitea foarte mult și influența foarte mult prin simpla ei prezență.

Desigur, o persoană foarte cultă, foarte instruită — ca o paranteză, eu nefiind niciodată, n-am fost niciodată regalist, sunt clar republican, ca formă de orânduire, ca să spun așa, dar partea bună cu regii e că dacă ești din familie regală, ești instruit de mic. Și ești crescut într-un anume fel ca să devii potențial, la un moment dat, conducător. Atuncea… bun.

Regina Maria se urcă în tren — greu de ajuns, că fusese Primul Război Mondial, pe vremea aia cu transporturile nu era ca astăzi, evident. Se urcă în tren, complicat, în sfârșit, ajunge la Paris.

Se întâlnește cu Clemenceau — să fii spiță regală în Europa, evident că era foarte bine, dânsa era dintr-o casă regală absolut respectabilă, înrudită cu multe alte case regale în funcție, ca să spun așa, în Europa. Intră, deci vorbește cu Clemenceau ăla, care nu-l plăcea deloc pe Brătianu. Se înțelege.

Pe vremea aia, în Franța era președinte unul Poincaré. Știți că am problema asta cu numele, dar vedeți că mi-aduc aminte. Bun.

Vorbește deci cu francezii, se duce și în Anglia, și în Anglia, ia prânzul cu regele George al V-lea, așa, îi explică, pledează pentru cauza României și pune problema într-un fel în care „noi nu venim să cerșim. Noi doar explicăm, vă reexplicăm cine suntem, ce am făcut, cum am contribuit, care au fost înțelegerile și ce s-a votat. Adică, uitați, s-a votat, lumea, alea, sute de mii de oameni, cutare.” Adică a explicat, a pledat cauza României, da? Bun.

Și zice, „da, da, da, da, da, da, dar ar fi bine să vorbiți și cu președintele american”. Wilson, Woodrow Wilson.

Și se întoarce la Paris, încearcă să obțină o întâlnire cu președintele american, președintele american zice, „doamna regină”, americanul, „doamna regină, n-am timp. N-am timp, că sunt ocupat. Eu, după nouă, am toată agenda plină.”

Și regina Maria, absolut dedicată cauzei naționale — și o să vă spun de ce e foarte greu pentru o spiță regală, mai ales în epocă —, zice: „bine, atunci, haideți că eu pot și mai devreme”, i-a zis regina Maria președintelui american, „eu pot și mai devreme.”

Și ăla, văzând că totuși insistă, a zis: „bine, hai la ob’jumate.”

S-a văzut cu regina Maria la ob’jumate, în juma’ de oră deja l-a cam fermecat pe domnul Wilson și s-au văzut și a doua zi la prânz, lucru care a contribuit la detalierea cauzei României. Bun.

Și vă deschid o paranteză. Pentru o regină, un rege, să pledeze, să, mă rog, obțină o audiență, așa ceva era de neconceput, dar regina Maria a făcut-o.

Ca paranteză, Carol al II-lea, de exemplu, pleacă să se întâlnească cu Hitler. La Hitler, la el acolo-șa la cucurigu, unde ședea el. Și-l ia și pe Mihai I, că el era mic. Și l-a lăsat în anticameră, normal, pe Mihai I, se duce Carol al II-lea, vorbește cu Hitler, deci asta mult mai încolo, în al Doilea Război Mondial, vorbește cu Hitler. Și când iese, pleacă, era nervos, pleacă și-i spune lui Mihai I, care era copil, era mic, îi spune „ce nesimțit”, referindu-se la Hitler, „fuma de față cu un rege”. Deci „fuma de față cu un rege”, nu — a, bun. Ok, ca paranteză. Bun.

Închid paranteza, regina Maria, deci miraculoasă, absolut miraculoasă, pleacă obținând multă bunăvoință, ceea ce era foarte important — cei patru mari. OK, ca paranteză, să nu se înțeleagă că, Doamne-ferește, că am zis nasoale de președintele american Wilson. Domnia-sa a venit cu un concept revoluționar în epocă, foarte important, din care au decurs multe lucruri benefice pentru noi, și anume, dreptul popoarelor la autodeterminare. Pe vremea aia, îți dai seama, dreptul popoarelor la autodeterminare! Era un concept aproape revoluționar.

Wilson a venit cu acest concept și noi am avut de câștigat, doar că el nu ne cunoștea. Adică a zis: „și voi?” „Păi noi suntem niște români…” „Voi sunteți niște români care aveți graniță cu Rusia.” „Da.” „Păi și voi?” „Păi nu, că noi ne-am înțeles înainte să intrăm în război…” „Nu știu, nene, nu eram acolo, eu am venit după aia. Nu vă cunosc.”

Cam asta era — am, sigur, foarte colocvial, comprimând și cumva trivializând, dar cam asta era poziția.

Ce credeți că s-a întâmplat, ca să nu lungesc? Până la urmă, am avut succes.

Cum am avut succes? Sigur, Regina Maria, sigur, Alexandru Vaida-Voevod, ce nume frumos, așa…

Dom’ne, în Ungaria, se hăisise Imperiul Austro-Ungar, se alesese praful de dânsul, și în Ungaria vine unul, Béla Kun, sau cum îl… comunist.

Între timp, rușii se bolșevizaseră. Mai trec câteva luni, rușii se bolșevizaseră, Lenin… și în Ungaria vine unul: „și eu sunt comunist, sunt Béla Kun.” Perfect.

Ce credeți că face el? Zice, „dom’ne, să răspândim comunismul peste tot, cum ar fi, de exemplu, în România.”

Noi i-am zis, „te du dar, că avem treabă.”

Și el, ce credeți că face? Ce credeți că face Béla Kun? Ne atacă. Militar.

Armata, vă dați seama, care era praf, oricum, că se făcuse praf de la război. Armata Ungariei, care era praf, atacă Armata Română.

Armata Română ripostează și ajunge Armata Română și ocupă Budapesta. Putea să ocupe și întreaga Ungarie, dar s-a oprit la Budapesta.

Marile putere europene au zis: „ăăă… ce ați făcut?” „Păi ne-au atacat. Și acum am ripostat și am ajuns la Budapesta.”

Și ne-au transmis pe canale diplomatice: „hai totuși, retrageți-vă de acolo, de la Budapesta și noi vă recunoaștem Unirea.”

Vă vine să credeți așa ceva? Și așa au recunoscut Unirea Anglia și Franța.

Daaar Statele Unite ale Americii n-au recunoscut Unirea până în 1933, parcă. Da, cred că ’33. Până în 1933!

Deci noi acum suntem în anul, ce vă spun eu, e anul 1919. Asta cu România care a ajuns la Budapesta.

Până în 1933 Statele Unite nu recunoscuseră Unirea de la 1918 — și atunci a fost recunoscută printr-un artificiu diplomatic, nu mai lungesc acum că aș putea explica și asta, dar durează foarte mult.

Bun. Acum, ca și concluzie.

Stimați cetățeni, foarte tare au fost românii atunci. Foarte, foarte tare. Totul părea că merge împotriva lor și nu că părea, chiar mergea, că v-am explicat în prima parte pân’ce… acel an, în acel an, nu că doi ani înainte, cu trei ani, nu, în acel an, ceva rău. Numai lucruri rele s-au întâmplat până când au început să se întâmple lucruri bune, și până la urmă s-a reușit această treabă. Nici acuma nu-mi explic pe deplin cum.

Care era treaba cu rușii? Rușii erau mari. Erau uriași. Și ideea era în felul următor. De ce nu voiau Anglia și Franța, și nici Statele Unite să recunoască — din cauza Basarabiei. De-aia întrebau: „Dar cu rușii ați vorbit, inițial?” „Păi să vorbim cu cine?” Că acolo era război civil. Până nu era guvern legitim, cu cine să vorbești în Rusia? Să vorbești cu bolșevicii? Să vorbești cu albgardiștii? Se punea că intervii în treburile lor interne. Adică ce făceai? Pariai pe un câștigător? Adică n-aveai cu cine.

Cică la un moment dat, legenda spune că la un moment dat inclusiv Churchill, care atunci era ministru de război în Marea Britanie, Churchill ne-ar fi sfătuit — așa e legenda — să vorbim cu un general de la ăia albii, dar ăia albii au pierdut până la urmă, de la albgardiști. Bine că n-am vorbit, că asta ne mai lipsea.

Bun. Închid toate parantezele. Ideea asta era: nu putem modifica frontiere ale unui fost aliat — și ditamai aliatul, rușii — fără să îi întrebăm sau să zică și ei „bine, hai”, sau ceva. Ori în Rusia n-aveai cu cine să vorbești, că era…

Deci asta a fost reticența lor majoră.

Bun. Sigur că existau toate argumentele corecte de partea noastră. De altfel, experții lor, experții lor tehnici, au spus, „da, românii au și argumente istorice, au argumente și de drept, au argumente de toate felurile. Și politice. Sunt de partea lor.” Da, da’ politicienii care conduceau au zis, „da, da’ totuși rușii?”

Așa a fost atunci. Bine că a ieșit în felul în care v-am spus că ne-au atacat ungurii. Pe bază de comunism. Dacă vă vine să credeți așa ceva. Da.

Gata. Am închis povestea. Sigur că ar mai fi multe de povestit.

Regele Ferdinand, de exemplu, cred că avea — cred, sigur — avea oarecare complex cu privire la regină. Regina era… era.

Și regele Ferdinand era competent. Dar regina Maria era ceva cu totul și cu totul ieșit din comun și avea o carismă personală absolut aparte.

Dacă ați citit, ce bine scria regina Maria, dacă citiți jurnalul reginei Maria, vedeți cam cum se raporta regina cu privire la rege și la Brătianu care o influența și ca o paranteză foarte importantă. Sigur că erau orgolii și între politicienii români. Dar ele au cedat, ele, orgolile, în fața scopului suprem. Și anume Unirea pe de-o parte și după aia recunoașterea Unirii. La fel de importantă recunoașterea Unirii. Că altfel, nu te recunoșteau ăia, te uneai degeaba. Așa.

De exemplu, frecușurile dintre Brătianu și Tache Ionescu. Unii ziceau că era bine să fi fost și Tache Ionescu la Conferința de la Paris. De-asta spun. Sunt multe detalii interesante și de poveste, dar trecem peste ele.

Ăsta, Maniu, care era reprezentant absolut legitim, poate chiar cel mai legitim al transilvănenilor și care nu îl plăcea deloc pe Brătianu. Când s-a întors Brătianu de la conferința de la Paris, nu a zis „băi, ăsta care e un incompetent și care n-a făcut ce trebuia.” Nici vorbă. A zis „da, am citit toate stenogramele, Brătianu a făcut tot ce a putut, adresa, a făcut…”

Există această tentație, că am spus și pe pasa cu Mihai Gâdea, să spui ce trecut glorios, extraordinar, adică să mitizezi cumva trecutul față de prezentul derizoriu. Doar că în cazul Unirii de la 1918, toată perioada, dom’le, da, adică eu când aud de urmașii lui Brătianu în zilele noastre, mor pe loc. Adică nu am, nu, nu, totuși, nu. Am înțeles, dar totuși nu.

Și pe vremea respectivă, elita, elita, mă refer nu numai la cea politică, mă refer și la cea intelectuală. E adevărat, mulți intelectuali erau și în elita politică. Unii nu erau și politicieni, dar mulți dintre ei erau politicieni.

Elita intelectuală a României chiar exista. Și era substanțială.

Nu mai apucăm să vorbim acuma despre, am vorbit acum câteva… despre Cernăuți, de exemplu, care acum este în Ucraina, apropo de elită intelectuală. Pff. Când, la 1918, Cernăuți, care acum e în Ucraina, Cernăuți era al șaselea oraș ca mărime al României. Așa ca idee.

Gata. Am terminat poveștile, că altfel până mâine…