După recentul sejur în patrie, am rămas cu gânduri și idei neexprimate, motiv pentru care găsesc necesară o postare în limba maternă, ca să nu mai chinui varianta mea de International English cu tușe americane.

1·Che c’entra il Giappone?

Întrebare corectă, dar pretextul japonez parcă a fost trimis de… D-zeu. Am dat din întâmplare peste articolașul Perché in Giappone l’inflazione non cresce, pe care îl rezum astfel: inflația în Japonia este încă pe la 2,5% față de 8-9% în Europa din câteva motive, primul fiind că Banca Japoniei nu a crescut dobânzile de referință, iar al doilea, mult mai relevant, fiind că firmele japoneze au preferat să-și scadă marjele de profit decât să crească prețurile. În societatea japoneză, clientela reacționează când se simte „trădată” de mărcile preferate, iar companiile, pe de altă parte, au un minim de bun-simț și aleg să înghită și ele o parte din dificultățile vremurilor. Deși or fi având și japonezii obiective de care depind niște bonusuri de mari șefi, și deși cu siguranță au și ei acționari care cer profit și dividende, iată că nu aruncă totul pe consumator, pe fraierul de la capătul de jos al lanțului economic. Ca un corolar, cu o creștere a prețurilor limitată, nici angajații nu cer măriri, iar per total inflația este ținută cât de cât sub control. Ai dracului niponi!

După asta am dat peste un video: Why Only 1% Of Japan’s Soy Sauce Is Made This Way. Adică prin fermentație: „It can take 4 years to make one batch of barrel-aged soy sauce. The natural fermentation process was the norm in Japan for centuries, but when industrialization swept the nation, almost all the country’s wooden barrels were replaced with steel ones. Yasuo Yamamoto is on a mission to revive barrel-making and preserve the authentic version of Japan’s staple seasoning.”

La asta, un om de bun-simț poate concluziona că japonezii încă mai au mândrie și simțul valorii, sunt încă harnici și dedicați, nu ca Occidentul (condus de americani), plin de materialiști consumeriști și superficiali. (Bine, neglijând problemele specifice societății nipone, deci așa, ca o aproximare din avion.)

Dar atunci se poate naște o întrebare, căci…

2·Japonezii nu l-au cunoscut pe Isus

De două mii de ani, creștinismul încearcă să ne explice că trebuie să ne ținem de Cel care ar fi zis „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). Fără asta, ne ducem pe copcă. Ia să vedem acum, după două milenii, suntem noi, „Occidentalii” creștini (bag aici și ortodoxia est-europeană, cu voia Celui de Sus, bogdaproste!) mai „reușiți” decât cei din Orientul Îndepărtat? Mă refer la națiunile mai civilizate, gen Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, nu la teroarea chinezească și nici la țigănia vacii sfinte (n-am nimic cu ei, dar țigani tot sunt). Până spre sfârșitul anilor 80 Coreea de Sud și Taiwan au fost dictaturi militare, iar înainte de război nici Japonia nu a fost pension de domnișoare, dar să nu uităm ce secol XX a avut Europa! Deci să judecăm pentru secolul curent.

Așadar: americanii, după care ne luăm cu toții, sunt creștini, în timp ce japonezii nu îl mărturisesc pe Hristos. Și care e diferența?

Dar dacă eu încerc să zic că acest creștinism a fost un eșec, sunt contrazis de „adevărații creștini”.

3·Baterea mea de câmpi (prima parte)

După 2000 de ani, mesajul lui Isus, iubirea, NU a învins. Dar oare chiar ar fi trebuit? De ce se mai vorbește de a doua venire a lui Isus și de viziunea Apocalipsei, dacă intenția ar fi fost ca mesajul creștin chiar să învingă, să cucerească planeta?

Să ne gândim la simplul fapt că D-zeu NU a intervenit direct acum 2000 de ani, ci a însămânțat o femeie, urmând să mai treacă 30 de ani până când mesajul Său să poată fi transmis. Asta arată exact faptul că intervenții divine directe NU există. Și înainte, și după asta, au existat calamități, războaie uriașe, genociduri. După marele cutremur din Lisabona din 1755, când încrederea în D-zeu era zdruncinată, Voltaire (ateul) a venit cu o soluție: D-zeu a creat lumea, după care a lăsat-o să se descurce singură. Nu intervine să salveze 100.000 de oameni, nici 10.000, nici 1.000. Poți spune sau nu „D-zeu e mort”, ideea este că în mod practic e ca și cum ar fi mort.

Nu vreau să discut „problema răului”, și cu atât mai puțin simplificarea epicuriană a acesteia. Dar nu pot să nu remarc faptul că, post-Holocaust, un număr de teologi iudei au venit cu tot felul de idei. Richard L. Rubenstein crede că nu există D-zeu, plan divin, scop divin, menire a vieții; sau că, dacă D-zeu există, nu-i pasă de ce se întâmplă pe Pământ. Emil Fackenheim găsește, dimpotrivă, că Holocaustul trebuie să-i întărească pe evrei în credința lor, dar nu explică în nici un fel inacțiunea lui D-zeu. Eliezer Berkovits, mai șmecher, explică Holocaustul prin necesitatea lui D-zeu de a nu se arăta și a nu interveni, altminteri liberul arbitru ar dispărea dacă D-zeu i-ar opri fie și doar pe cei mai mari tirani de la a face rău. Nu am citit eseul lui Berkovits despre iudaismul în lumea „post-creștină”, dar sunt convins că mulți evrei ortodocși s-ar declara mulțumiți. Oricum, liberul arbitru este o altă sursă de sofisme, paradoxuri și contradicții…

Să mai facem un pas. Văzând totuși că D-zeu a permis distrugerea unor orașe întregi în WW2 sau în diverse calamități, nu doar că zicala „D-zeu nu dă cu barda” pare a fi contrazisă de realitate, dar se mai pune o problemă: creștinul care, prin rugăciune, pretinde să fie ajutat într-o problemă, dacă nu chiar salvat de la moarte, nu comite el cea mai mare trufie cu putință? Dacă D-zeu (care știe tot, poate tot, dar nu prea vrea) nu a oprit măceluri în masă, se va obosi el pentru o furnică oarecare, fie aceasta un om? 

Ziceam că nu voi discuta problema răului în contextul unei pretinse existențe a unui D-zeu care judecă, și poate (oare?) că și intervine uneori (când nu-i merge Netflix sau când a rămas fără pop-corn), dar nu este minunat cum a creat El lumea asta așa de minunată în care echilibrul speciilor de dat de faptul că se mănâncă una pe alta, căci altfel nu se poate? Copilului (dar și adultului) pot să-i placă și fluturașul, și păsărica, și pisicuța, și porcușorul, și puiul de panteră, dar astea se mănâncă unele pe altele, frate! Încă și mai mișto e cum a creat El toate scârboșeniile, până și viermii ăia care-ți mănâncă ochii și creierul! Și bacteriile și virusurile, căci sunt necesare (cel puțin unele bacterii chiar sunt indispensabile). Dar și cancerul, cum să nu. Plan divin. Complex plan, trebuie să recunoaștem. Mai ales că el implică o succesiune „logică”: D-zeu permite „celui rău” să bage boala într-un biet copil (să zicem), pentru ca mai apoi niște buni creștini să se roage cu abnegație ca D-zeu să intervină și să nu-l ia pe bietul copil la El așa de devreme! (De sperat totuși că acel copil a fost botezat, altminteri, împovărat de păcatul originar al curiozității, fix în Iad ajunge, păcătosul!)

De asemenea, dându-se că D-zeu oricum știe tot, la ce servește rugăciunea, la ce servește căința exprimată de pildă la spovedanie? Am deschis cartea „De ce ne spovedim” și am nimerit în susul unei pagini peste ceva de genul „Îl înșelăm pe Dumnezeu”. Asta e o contradicție în termeni. Prin definiție, orice facem, spunem, sau gândim, D-zeu știe. Prin definiție, atoateștiutor (omniscient), atotputernic (omnipotent). Și atunci? Pe cine vrem să păcălim încercând să părem mai pioși decât suntem de fapt?

În cartea celui mai enervant fizician de care am știință, Cristian Presură, Care e diferența dintre un copil și un laptop?, am deschis în zona de „Religie” și am dat peste acest pasaj:

Privită din interior, credința este calea cea mai naturală; așa cum râul curge la vale, tânjește și sufletul tău către Creatorul lui.

Privită din afară, atitudinea față de „păcat“ în cadrul religiei ortodoxe este de neînțeles. De ce să port eu „păcatul“ originar al lui Adam? Cu ce sunt eu vinovat pentru că el nu a avut minte? Mi s-a întâmplat însă să greșesc odată față de un prieten. Conștiința m-a mustrat zile întregi. N-am putut dormi, nu am putut face nimic; îmi tot aduceam aminte cât de mult am greșit și cât am decăzut față de semenii mei. Am înțeles atunci că „păcatul“ este greșeala pe care o facem adesea față de cei de lângă noi. Este căderea din starea de dragoste față de celălalt. O astfel de stare te repoziționează automat față de cei din jur și față de Creator. Iertarea e lucrul cel mai firesc pe care ți-l dorești și pentru care te rogi. Ceea ce din afară pare o exagerare (cererea de a fi iertat), din interior e o necesitate care te copleșește.

De multe ori mă întreb dacă credința sau dragostea nu sunt felul omului de a sparge bariera singurătății subiective; dacă rugăciunea nu e o scară și o punte interioară. Privită din afară, rugăciunea pare invocarea unui miracol și forțarea legilor naturii în sensul dorit de tine, dar din interior ea devine acel „facă-se voia Ta“, adică exact pe dos, o renunțare la voința proprie.

Minunat. Da, povara păcatului originar deprimă, ori parcă era vorba să ne bucurăm de fiecare clipă, căci viața este un imens dar, cel mai mare. Aici creștinismul face ce nici o altă religie nu cred că face. Iar rugăciunea, iată, prezintă încă o contradicție. Dar ce am remarcat la Presură e această idee crucială:

Mi s-a întâmplat însă să greșesc odată față de un prieten. Conștiința m-a mustrat zile întregi. N-am putut dormi, nu am putut face nimic; îmi tot aduceam aminte cât de mult am greșit și cât am decăzut față de semenii mei. Am înțeles atunci că „păcatul“ este greșeala pe care o facem adesea față de cei de lângă noi. Este căderea din starea de dragoste față de celălalt.

Da, cunosc prea bine acest sentiment. Te poți perpeli zile, luni, sau poate ani, pentru o greșeală făcută față de un semen, sau pentru o răutate oarecare, de pildă violență gratuită față de animale. Tu te chinui mai mult decât victima, care poate nu a remarcat, a uitat, sau a iertat. Dar tu te frămânți. La polul opus, un „creștin adevărat” merge la spovedanie, face ce i se zice, și gata, crede că și-a cumpărat locul în Rai.

În sine, mecanismul ăsta este OPUSUL celui prin care omul își poate spăla din păcate. Un om „cu frică de D-zeu” NU este un om moral, după cum nu este moral unui cu frică de poliție sau de justiție. Un om moral este acela care nu poate, din mecanisme interioare, pur și simplu nu poate face un lucru rău. Nu poate fura, nu poate ucide, nu poate minți. Chiar fiind convins că poliția nu-l va prinde, că nu există D-zeu, că nimeni nu va afla.

De asta și „alegerea poporului ales” pare aleatoare. Voia D-zeu să salveze doar o parte a lumii? Cum ar fi putut creștinismul să cucerească toată lumea? Sunt budiștii și șintoiștii destinați Iadului? Și de ce, mă rog? Dar cei care au trăit după „legea veche”? Bun, cea nouă nu exista, dar sub legea Vechiului Testament se trăia cu multă violență, cu legea talionului, și cu multă vărsare de sânge! Nu pare „drept”.

Nu mai zic cât s-a greșit și ucis în numele creștinismului. Totuși, civilizația europeană este preponderent iudeo-creștină, și e greu de știut cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel. Dar ne uităm la Extremul Orient și nu vedem că în Japonia ar fi ciumă, iar în lumea creștină lapte și miere!

Într-o discuție privată, când am zis cuiva că e trist că după 2000 de ani este ca și când creștinismul ar fi eșuat („ți se pare ție că ar fi triumfat, că ar fi învins iubirea?”), partenerul de discuție mi-a zis că nu pot judeca, și că ce am făcut EU ca să schimb asta?

Știu că toți suntem parțial responsabili, prin fapte și nefapte, de starea de lucruri a lumii, dar putem influența doar cât putem influența. Mai știu că suntem „păcătoși” și slabi (moralmente) din fire, și asta fără recursul la aberația de păcat originar. Dar dacă nu putem judeca in abstracto TOT ce se întâmplă pe pământ sau în viața asta, avem totuși DATORIA de a menține o societate în care se poate trăi. A nu judeca nimic, pământește, ar însemna să trăim într-o lume în care crima, jaful, violul să fie omniprezente. Iar acel judecător care condamnă un asasin nu este întrebat: „Dar tu nu ți-ai înșelat nevasta? Cum ai tupeul să-i judeci pe alții?” Nicidecum. „Dar tu, polițistule, ai fost la împărtășanie? Dacă nu, nu interveni între oameni care se bat, nu-i judeca, nu aresta pe nimeni.” Ar fi absurd, și ar arăta că amestecăm planurile și lumile.

În sine, chiar dacă unele ar fi compatibile, religiile pretind, fiecare, că ea este singura corectă. În acest fel, majoritatea oamenilor ar fi păcătoși, pentru că oricum nu pot ști care este „adevărata religie corectă”, și oricum sunt mai multe majore și cu miliarde de adepți. Altă „nedreptate” divină.

Dar, de fapt, care este „adevăratul” creștinism? Ortodoxia orientală, sau catolicismul? Contează atât de mult „cine e șeful pe Pământ”, în ce sens ne facem semnul crucii, și cum este formulat Crezul? Și ce să spunem de protestanții, de la cei clasici, cum ar fi cei care pretind că Luther ar fi luptat pentru libertate, când de fapt nemții nu mai voiau să plătească nimic Papei, sau cum ar fi anglicanii? Nu mai zic de diverșii neoprotestanți, mulți astfel de sectanți fiind adevărate ciume (Martorii lui Iehova, anyone?). Cât despre aberația logică gen „Iudeii l-au ucis pe Hristos”, asta contrazice atât faptele istorice (Pilat din Pont fiind responsabil, el doar spălându-se pe mâini prin recursul la un referendum popular ad-hoc), cât și logica Scripturilor înseși: câtă vreme Isus a fost evreu, căci evreii erau „poporul ales”, se cheamă că D-zeu știa el ce face, neputând avea ca intenție viitoarea persecuție a evreimii, iar Isus, orice am spune, rămâne evreu, și ar fi de așteptat ca pravoslavnicii creștini mai degrabă să-i preamărească decât să le caute pricină! De ce nu caută pricină urmașilor lui Pontius Pilatus, cum ar fi mai logic? Iar la urma urmei, dacă evreii au fost atât de nașpa, ce ne mai complicăm cu enumerările cretine de neamuri evreiești din Vechiul Testament, cum ar fi de pildă în prima carte a Cronicilor? Logică creștină.

De aceea sunt de acord când Papa Francisc spune că e mai important să te comporți ca un adevărat creștin decât să fii unul (botezat, declarat, etc). E total anti-canonic, și minimizează importanța ritualurilor definitorii ale creștinismului, dar are noimă („face sens”) dintr-un punct de vedere spiritual neutru, nedogmatic. Îmi place mai puțin Francisc atunci când se încăpățânează să declare noi sfinți (chipurile au comis miracole, minuni), pentru că îmi aduce aminte de BOR și de preacuratul nostru Ștefan cel Mare, Sfântul preacurvar și degrabă scurtător de capete, acel model național care efectua raiduri de jefuire și ucidere în masă atât în țara leșească, cât și în cea românească (vezi de pildă aici și aici). 

Dar parcă tot noi suntem mai idioți. Cu câteva săptămâni în urmă, am dat peste Theodor „Pleașcă” Paleologu, la radioul public, cu un popă și un moderator (emisiunea „Între sacru și profan”). Popa insista că Ucraina ar trebui să se sacrifice, ar trebui să se gândească la posibilitatea ca Putin să apese butonul roșu și să ne omoare pe toți, și atunci mai bine s-ar sacrifica ei, ucrainenii, renunțând la statalitate, dar restul lumii să scape. (Iar Putin? Doar la Judecata de Apoi?) Pleașcă era, dimpotrivă, rațional și rezonabil: întoarcerea celuilalt obraz nu se face automat, și nu e cazul aici. „Ca ortodox ce sunt” (cu toată Sorbona și doctoratele străine, rămâne ortodox, din veche familie boierească), „sunt foarte întristat că o față bisericească ortodoxă” (se referea la Patriarhul Alexei al Moscovei) „poate să susțină această acțiune criminală a Rusiei lui Putin.” Căci, insista el, trebuie spus lucrurilor pe nume: Rusia a agresat nefiind provocată, a invadat, ucide, comite crime în masă. Nu există scuză pentru asta, și nu e loc de întors obrazul.

Și eu sunt trist că în zona ortodoxă se tinde spre un împăciutorism cu Rusia lui Putin. Culmea, înainte de război eu eram cel care ziceam că n-o fi Rusia chiar atât de rea, că democrație de fațadă e cam peste tot unde se pretinde că ar fi „pe bune”, că trecutul e trecut, că valorile culturale, etc., în timp ce bunii creștini îmi scoteau ochii cu Stalin, cu Armata Roșie, cu comunismul. Acum e pe dos, eu mi-am recunoscut greșeala și scurtimea de ținere de minte (căci i-am uitat și iertat lui Putin multe, noi, „dușmănescul Occident”), în timp ce bunii creștini, de la ortodocși la catolici, încep să o dea cu „dar rușii sunt un popor așa și pe dincolo, dar cultura, dar una, dar alta”… Duplicitate, numele tău este… nu știu care este, dar eu sunt de partea lui Pleașcă. Muie, Putin!

Înapoi la Isus și creștinism. S-au comis și se comit păcate uriașe, atât de către cei cu „etica protestantă a muncii” (și a speculațiilor bursiere), de iudei, de musulmanii suniți, de musulmani șiiți, de catolici, de ortodocși, de hinduși, de șintoiști, ș.a.m.d. Nu-mi poți spune, de pildă, că japonezii se vor duce pe copcă, în timp ce noi, românii, sau ortodocșii, sau europenii, sau creștinii, nu! Să nu ne îmbătăm cu aghiazmă.

Dacă ne va face China praf pe toți, e de vină Japonia, sau sunt de vină America și Europa, care au înghesuit toate fabricile în China și primprejur?

Nu mă pricep la religiile orientale, dar cred că știu că ele nu caută să împovăreze omul cu păcate originare. Mai mult, mi se pare că, asemenea mitologiei greco-romane, și cea japoneză are zei după chipul și asemănarea omului, și nu invers! Greșitori, cum ar veni. Dar asta nu înseamnă că ideea ar fi alta decât aceea de a deveni mai buni! Doar că mesajul e altul. Să nu uităm că de peste 6000 de ani se constată în toate culturile existența principiului „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. După mine, de aici se pot deduce și Poruncile de la 5 la 10, și Codul Penal, totul. (Cât despre primele trei Porunci, ele arată un Dumnezeu gelos, răzbunător, nedemn de a da ordine morale sau etice!)

Să nu mai uităm nici că, mari creștini ce suntem, am inventat sclavagismul exact ca și necreștinii. Că femeia și negrul nu erau la fel de oameni ca bărbatul alb. (Nu cred că putem găsi vreo scuză în faptul că în anumite limbi există o ambiguitate între „om” și „bărbat”, ambele noțiuni fiind reprezentate de un același cuvânt: „man”, „homme”, „uomo”, etc. Deși avem și noi „un om și muierea lui”.)

O altă idee, doar menționată: prin Sfânta Treime, creștinismul a creat un sistem pe care absolut nimeni nu-l înțelege. De ce nu putea D-zeu Tatăl, până atunci Unicul (și încă unic la iudei, dar și la orice altă religie monoteistă) să o lase grea pe Maria fără invenția și intervenția Sf. Duh? Ce alt rol mai joacă Sf. Duh? NICI UNUL! Dar Isus? Nu putea trimite un altfel de… trimis? Căci Isus poate face minuni, dar nu se poate salva de pe cruce. Are sau nu are putere? Este sau nu „părăsit” de Tatăl? Isus e o contradicție în termeni. Matematic, D-zeu nu poate fi Unul când e format din D-zeu Tatăl, atotputernic, plus Sf. Duh, cu rol ocazional, și Isus, care este o parte neclar definită a Treimii. Din cele trei Părți, doar una este D-zeu atotputernicul, deci Sf. Treime nu face decât să complice în mod absurd această religie. Moise a putut aduce Tablele Legii, dar pentru Legea Nouă a trebuit inventat Isus. Mai rău, Noul Testament nu l-a anulat pe Vechiul, căci în el erau Facerea și celelalte, dar „celelalte” includ și pedepsirea unor acte antisociale sau infracțiuni prin mutilare sau crimă (gen Sharia, dar mai blând). Altă absurditate, ca în Constituția SUA, ale cărei amendamente se citesc succesiv, în ordine: Amendamentul 18: alcoolul e interzis. Amendamentul 21: alcoolul nu mai e interzis, dar nici nu devine un drept, astfel că a durat mult până când fiecare Stat a anulat legea proprie care implementa Amendamentul 18. Ca la cretini, dar și ca la creștini. Poate și de aceea a eșuat creștinismul. Prea complex, contradictoriu și ilogic pentru o religie „de masă”. Când oamenii credeau că ploaia venea de la D-zeu (iar tunetele de la Sf. Ilie), pentru că nu știau nimic despre nimic, îmi vii cu subtilități filosofice gen „D-zeu este Unul, dar totuși sunt trei entități divine în Sf. Treime, din care două mai puțin potente, și totuși va trebui să-l mărturisiți pe Domnul Isus, nu pe Tatăl, căci pe Tată îl recunosc și evreii, care nu-l recunosc pe Isus; rugăciunea zilnică este însă către Tatăl”?! Să fim serioși.

Traducerea pozei din tweet: „Mamele surogat sunt o nelegiuire, iar D-zeu o zice clar.” „Asta era înainte, sau după ce a ales o fecioară de 16 ani ca să-I poarte pruncul?” „Ăăă, cred că avem printre noi un spirit cam sucit.” (GPA = gestation pour autrui, interzisă în Franța din motive de potențială exploatare mercantilă, nu din pricini religioase.)

4·Enter the Ottawan

Cât eram în țară, am văzut traducerea cărții lui JBP, „Maps of Meaning. The Architecture of Belief”. O mare greșeală. Că a scris-o, că au tradus-o… Editura de origine, Routledge, e o garanție că această carte e de necitit. E mai degrabă un fel de antropologie (dar nu de tipul Claude Lévi-Strauss), greu de digerat și de interes restrâns.

Jordan B. Peterson avea conferințe, cursuri, dezbateri infinit mai accesibile. Psiho-sociologie concretă. Iar cele două cărți cu 12+12 reguli sunt de-a dreptul slabe, subțiri, diluate. Sunt de acord cu un milion de lucruri din cele afirmate de JBP, dar din păcate nu cu toate!

De vizionat acest video de o oră: The Importance of Being Ethical, with Jordan Peterson. Recorded on April 20, 2022, as part of a Classical Liberalism Seminar at the Graduate School of Business at Stanford University. With Peter M. Robinson, Murdoch Distinguished Policy Fellow at the Hoover Institution.

Câteva din obiecțiile mele, de pe Twitter:

N-ai zice că e vorba de autorul cărții susmenționate, nu? Cam simplifică în ultima vreme, de când era să dea colțul.

Altă obiecție, la un video de numai 8 minute:

Adevărul e că toată nebunia asta modernă cu super-eroi, cu fantasy and shit… îmi scapă total. Nu, nu e totuna cu basme, legende, mituri. În plus, să am un Captain America drept role model… WTF? Oamenii au celebrități ca modele, eu nu pot.

Mari scriitori creștini, creatori de fantasy, zice JBP: C.S. Lewis (Narnia), J.R.R. Tolkien (The Hobbit, LotR). Nu zic nu, însă niciodată nu am înțeles genul fantasy. Oare de aceea nu pot fi credincios?

5·Baterea de câmpi se întoarce (continuare)

Cred că nu. La mine e mai simplu și începe de la Facerea (sau, mai elegant zis, Geneza). Spre deosebire de toți cei care își pierd timpul cu Darwin, cu dinozaurii, cu veriga lipsă sau care nu e lipsă, cu Big Bang-ul care a fost sau nu a fost, eu plec de la briciul lui Occam: cea mai simplă explicație trebuie să fie cea corectă.

Cea mai simplă explicație nu este „Big Bang”. Și nici „Dumnezeu”. Cea mai simplă este „nu știu”.

Căci nu mă interesează detaliile „tehnice”. Einstein însuși nu înțelegea Teoria Relativității, și nimeni nu înțelege cu adevărat fizica cuantică (în special „spooky action at a distance” a lui Einstein). Mulți (including me) adoptă interpretarea Copenhaga, dar asta din comoditate, și nu se rezolvă nicicum „spooky action at a distance”. (Se pare că italianul Carlo Rovelli ar avea o interpretare mai șmecheră a relativității și a consecințelor ei, rămâne să studiez.)

Dar aproape nimeni nu consideră quantum physics for what it is, adică o chestiune de numere mari, de statistică a numerelor mari; toți îi dau cu „o particulă cuantică poate fi în același timp 0 și 1”. Bullshit. Inevitabil, aceiași nu pricep nici la ce e bun „quantum computing”, și vorbesc prostii. (Ieșind din universul mic: 99.9% din cei care au absolvit cursuri despre blockchain tot nu pricep nimic despre blockchain, trust me. Înțelegerea e lucru mare.)

Iar acești oameni care nu pricep nimic la un astfel de nivel pretind FIE că înțeleg Big Bang-ul, FIE că înțeleg religia! Unbelievable.

Abordarea e simplă. Nu știu, nu pricep, și cel mai probabil nu voi ști și nu voi pricepe niciodată unele lucruri. Nici eu, nici altcineva. Dar cu ce mă ajută „ipoteza D-zeu”?

Bun, lumea e minunată în diversitatea, complexitatea, și frumusețea ei. Viața pe Pământ, adică. Cum putea fi asta rezultatul întâmplării? (Remember: big numbers!) Și dacă spun că a creat-o D-zeu înțeleg mai mult? Firește că nu! Doar pasez chestiunea la alt nivel (e treaba lui D-zeu, nu-mi mai bat eu capul).

Big Bang-ul nu se poate înțelege. Cum s-a întâmplat? Ce a fost înainte de el? Cum adică „nu există înainte”, căci și timpul începe atunci? Ăsta ori e un artificiu matematic, ori e bătaie de joc! Fie, dar dacă spun „D-zeu a creat lumea”, înțeleg mai mult? Cum anume a creat-o? Dar pe D-zeu cine L-a creat? Și cum? Ce era înainte de a fi creat D-zeu lumea? Dar înainte de D-zeu?

Lucrurile, în loc să se simplifice, se complică. „Inventarea lui D-zeu” nu rezolvă nimic, ba chiar DIMPOTRIVĂ.

Iar Occam, m-am născut cu el în sânge. (De aceea detest complexitatea sistemelor fiscale, a sistemelor juridice, a software-ului a cărui complexitate a scăpat de sub control.) Dacă acceptarea unui D-zeu nu rezolvă nimic, atunci nu trebuie luată în considerare.

Creaționiștii prea ocupați cu aberații de genul „dar între cutare vietate preistorică și cutare nu există continuitate” sunt la fel de tembeli ca și biologii care se chinuie să le arate că „veriga lipsă” nu lipsește, sau nu am găsit rămășițe fizice, dar a existat. Absolut inutil. Dacă D-zeu a creat toate speciile, știm și înțelegem mai mult despre catralioanele de specii dispărute sau existente, despre apariția lor? Evident, NU.

Sunt și biologi atei care-l contestă pe Darwin, cum ar fi Enzo Pennetta – Inchiesta sul darwinismo. Come si costruisce una teoria. Scienza e potere dall’imperialismo britannico alle politiche ONU, 2011. De vizionat și: COSE CHE NON VI RACCONTANO DI CHARLES DARWIN și GLI ERRORI DI DARWIN. Majusculele „sunt de la ei”. (Bun, omul are ce are cu darwinismul social, dar nu numai.)

Sunt argumente și argumente. Există dogmatism în știință. Și interese oculte. Firește, nici contestatarii nu au întotdeauna dreptate. Peste trei sferturi din teoriile conspiraționiste sunt false. Dar nu toate. În genere, minciuna prin omisiune și manipularea e practicată de „ambele părți”.

Într-un fel, nu am nevoie nici de Darwin, cu limitările lui și cu prostia unora care și l-au făcut icoană (mulți oameni au nevoie de un „far călăuzitor”, fie el D-zeu, Stalin, Darwin sau Elon Musk). Atât evoluția, cât și selecția naturală sau… artificială există, și voi da exemplul câinilor domestici, toți „selecționați” de om din acei lupi care, cu mulți ani în urmă, s-au gândit ei să fie un pic mai prietenoși, și care n-aveau cum să-și imagineze că stră-stră-stră-nepoții lor vor include unele caricaturi de purtat în poșetă, la fel de „câini” ca dobermanii sau rottweilerii. Alt exemplu de selecție, „mai naturală”, implică o specie de cărăbuși care, aduși involuntar de om pe insulele Kerguelen (Insulele Dezolării), au trecut prin următoarea pățanie: cei care nu se aflau în aer când a venit furtuna, fie din întâmplare, fie pentru că erau „defecți”, au supraviețuit, iar ceilalți au fost aruncați în mare. Repetând procesul, s-a ajuns azi ca pe acele insule să existe azi o specie de coleoptere incapabilă să zboare, spre binele său dealtfel.

Revenind. Nu am nevoie să mi se demonstreze că D-zeu există sau că el nu există. E o pierdere de vreme. Existența unui D-zeu, așa cum este el descris de religiile abrahamice, nu rezolvă nimic, și nici măcar nu are coerență logică. (Nu că cel al altor religii ar fi mai bun, dar cum nu le cunosc pe toate, nu mă pronunț.)

Nu știu ce nu știu „despre lume și viață”, și mi-o asum. Dar să nu vină alții să-mi PRETINDĂ că ei știu! N-au cum să știe. Nimeni nu știe decât detalii frivole, cotidiene. 

Dar și asta e o contradicție. Creștinului i se cere, pe de o parte, să fie smerit, umil, modest, conștient de mărginirea lui, de păcatele sale. Pe de altă parte însă, i se cere să propage Cuvântul Domnului, să facă prozelitism (ce termen cu iz comunist). Ca să Îl mărturisești într-un cerc gata creștinat ar fi OK, dar să te duci, ca misionar, să te bați cu pumnul în piept că „eu știu, voi nu știți”, nu e asta mega-trufie?

Creștinul de rând poate fi modest și la locul lui, dar Biserica și reprezentanții ei, nu. E prin definiție. Istoric, prozeliții erau iudei, dar creștinismul moștenind de la iudaism, prozelitism a devenit propagarea religiei creștine, nu mozaice. Iar Sfinții Apostoli fix asta făceau. După ei, mulți alții.

Fără „certitudinea” (dată de credință, nu de logică) într-un D-zeu, pot în continuare să mă minunez. Să mă întreb. Să mă frământ. Să-mi dau seama cât greșesc. Să încerc să devin mai bun. (Nu, morala nu a început cu Isus. Și nici cu Moise.) Să sufăr. Să am (eu sau oricine poate fi mai luminat decât mine) o viață spirituală (whatever that means). 

Îmi poate explica un neurolog ce e ăla suflet? Aș zice că nu, deși mai sunt cărți pe care intenționez să le citesc. Îmi poate explica vreo religie, sau în speță creștinismul, ce e ăla suflet? Vezi să nu.

Realitatea este că majoritatea ateilor din regiunile majoritar creștine cunosc despre Biblie mai multe decât cunoaște „creștinul mediu”. Pentru că, statistic, creștinul e creștin prin botez și tradiție, dar în genere nu s-a aplecat prea mult asupra problemei. Omul de rând nu e filosof și nu citește mult. Biblia? Să fim serioși. O citesc cei care-și pun întrebări, nu grosul plebei. (Richard Dawkins a fost copil de cor și credea în D-zeu. Eu am fost crescut în comunism, dar cu „Înger, îngerașul meu.” Cultura creștină e peste tot, e alegerea ta ce faci cu ea. Dar câți au citit în paralel, pentru comparație, mai multe ediții ortodoxe, protestante și catolice de Biblie, ba chiar în trei limbi? Îndrăznesc a spera că mai puțin Dawkins și mai mult eu.)

Un alt fapt: majoritatea ateilor sau agnosticilor ÎȘI DORESC SĂ FI CREZUT în D-zeu. În cel creștin, de obicei. TOȚI avem momente dificile. TOȚI avem nevoie de un sprijin. TOȚI avem trăiri aparte într-o biserică. TOȚI folosim instinctiv expresii din popor, existente în majoritatea limbilor, care includ sau îl presupun pe D-zeu. Deci nu este nicidecum vorba de dușmănie sau de ură — Exodul 20:5 Cornilescu „căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc neleguirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” / Ieșirea 20:5 Teoctist „că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam.” De remarcat cum ortodocșii încearcă să-l facă „mai omenos” pe D-zeu Tatăl, chipurile zelos, care are un înțeles radical diferit de gelos! Este gelos toată ziua, în toate traducerile de Biblie! Jaloux, geloso, jealous…

Și, în final, Pascal a fost un retardat cu pariul lui. Îngrozitor de imbecil pentru un așa-zis filosof, dar probabil suferind deja de boala creștinului care nu știe de ce se roagă („oare D-zeu nu știe ce gândesc, ce simt, ce probleme am? sau știe dar nu vrea să acționeze, și poate îl înduplec? deci de fapt nu e bun și milostiv, dar e coruptibil? screw it, mă rog pentru că așa a zis părintele!”). Așadar, pariul e perdant: dacă Pascal „se face că ar crede”, nu-i merge, căci dacă D-zeu există, acesta știe tot, inclusiv faptul că numitul Blaise este un ipocrit și un fățarnic, deci îl va trimite în Iad. (Dacă D-zeu nu există, e pierdere de vreme, dar pariul era menit ca o șmecherie pentru cazul „și dacă totuși El există?”)

6·Calling a spade a spade

Să spunem însă lucrurilor pe nume: nu poți convinge un om religios că Dumnezeul lui e o balivernă, de aceea nici nu încerc să o fac. Toate cărțile scrise de unii atei faimoși sunt pierdere de vreme: nici un creștin, ovreu sau musulman nu va spune „băi, frate, acum că citii asta, m-am sucit!”. Nici pomeneală. Dacă nu vine din proprie cogniție și voliție, nu vine deloc. Intervin aici diversele prejudecăți cognitive, cum ar fi cea de confirmare, cea religioasă, dar chiar și disonanța cognitivă. Odată ce un om a îmbrățișat o religie, cel mult îl poți converti la alta, dar nu la o stare ireligioasă. (Credinciosul îți va spune că el are credință, nu o convingere bazată pe logică, dar tot va încerca să te încuie reamintindu-ți că, strict bazat pe logica matematică, nu poți demonstra că ceva nu există, fie acel ceva D-zeul cuiva, o cioară verde, sau un ceainic orbitând undeva între Pământ și Marte.)

Poate că, în loc de Jordan Peterson, ar trebui să mă întorc la Michel Onfray, în ciuda stângismului acestuia. În fond, și eu am fost înclinat spre stânga (în ciuda ororii sovietice și ceaușiste), dar m-a lecuit reorientarea „stângii” spre drepturile LGBTQIA (mai mari decât cele ale „normalilor”), spre schimbarea de sex a copiilor deprimați care „nu se simt bine în pielea lor”, spre genurile „non-binare”, spre „toxicitatea masculului alb”, și spre ecologia neonazistă și tembelă (voi crede în ecologie când Greta Vinegreta va milita: pentru închiderea cu uși vitrate etanșe a tuturor vitrinelor frigorifice din supermarketuri; pentru fabricarea a cât mai multe produse local în locul transportării lor din China la celălalt capăt al lumii; pentru produse durabile, ca cele două tricouri pe care le am din 1995 și 2000, și care sunt încă fără de gaură după sute de spălări, în timp ce rahaturile din ziua de azi trebuie schimbate la 1-2 ani; pentru troleibuze în loc de autobuze electrice; pentru impozitarea automobilelor în funcție de masa acestora, nu în funcție de CO2, căci tendința actuală face suicidară dorința unui om de bun-simț de a umbla într-o mașină cu adevărat mică, de 900 kg, câtă vreme în caz de accident în el va intra un tanc, SUV, crossover sau ce pizda mă-sii o fi el, și cu atât mai rău dacă tancul este electric, căci tot între 2.3 și 2.6 tone va avea; și de asemenea când se va găsi o modalitate de a impozita nerușinarea de irosire de energie pe Internet și „în cloud”, care de dragul unor gunoaie video de neimaginat, consumă cel puțin 20% din energia electrică a planetei). Dar Onfray nu este un stângist clasic, ci unul iubitor de libertate (à la Pierre-Joseph Proudhon), chiar un pic anarhist, care condamnă ideologia „Woke” și cosmopolitanismul internaționalist-comsomolist al UE, iar în plus, nu crede în partidele politice (apropo de deviza „Ni Dieu, ni maître”, Onfray consideră că atât religia cât și stăpânii te împiedică să fii tu însuți, iar partidele sunt tot un fel de Biserici). Ar fi cazul să citesc al său Traité d’athéologie, de pildă. Căci omul nostru nu confundă religia cu emoția și spiritualitatea, cum o face Jordan Peterson („Je n’ai rien contre le sentiment religieux, au contraire, je trouve qu’on l’a perdue, cette émotion qu’on ressent devant la création. Car le sentiment du sublime est aussi vieux que l’homme.” și „Je suis un des rares philosophes qui ne croient pas que la raison fonctionne a priori mais a posteriori. La raison est un instrument sophistique qu’on fait fonctionner après avoir eu des émotions, des sensations, des expériences.”), și nu opune religiei materialismului strict și rece (ba chiar este întrucâtva vitalist [RO, FR, EN], nu ad literam totuși: „Je suis assez vitaliste sur le terrain philosophique. Je ne suis pas gêné quand on appelle cet élan vital ‘Dieu’, je n’ai aucun problème avec ça. Mais on n’a pas besoin de l’appeler ‘Dieu’. Tous les vitalistes ont appelé cela de différentes manières : vouloir, la volonté…. C’est la vie, c’est le vivant dans la vie.”) Dar MO, spre deosebire de JBP, nu are nevoie de un D-zeu.

Revenind la pretextul din titlu: cu tot creștinismul încă afișat de societatea „occidentală” (as opposed to Middle East and Far East), cred ne vom duce pe copcă. Dar când asta se va întâmpla, nu cred că va fi DUPĂ japonezi!