Sunt multe decizii ale CCR și ale ÎCCJ asupra cărora am hotărât să nu comentez pe blog (sau hotărâri asupra cărora am decis…), pentru că mi-a fost prea silă. Românii le știu, în special CCR a dat dovadă de un dispreț total față de națiunea română. Dar o decizie proaspătă a ÎCCJ (prin care Sebastian Vlădescu și Mircea Ionuț Costea au fost puși în libertate în urma constatării prescripției răspunderii penale, consecință a aplicării Deciziei nr. 50/2025 a Curții Constituționale) m-a făcut să încropesc această postare, ca să știe pușcăriașii cum să iasă mai repede de la pârnaie. În acest scop, l-am întrebat și pe ChatGPT.

❶ Eu: Dacă în examinarea unui recurs în casație sau a altei căi extraordinare de atac de după apel, instanța constată că temeiurile invocate nu se susțin, deci nu există motive de casare sau de anulare a condamnării, dar totuși a ajuns să examineze cauza, iar la momentul examinării fapta s-a prescris, ar trebui să dispună eliberarea condamnatului?

● ChatGPT: Da, în principiu da — dacă la momentul examinării recursului în casație (sau altei căi extraordinare de atac) intervine prescripția răspunderii penale, instanța trebuie să constate acest lucru din oficiu și să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală („a intervenit prescripția răspunderii penale”).

Consecința practică este încetarea executării pedepsei și eliberarea de îndată a condamnatului, dacă acesta este în detenție exclusiv pentru acea condamnare.

Explicație juridică detaliată

  1. Prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 4 C. pen., ea se aplică și faptelor săvârșite anterior, dacă termenul s-a împlinit înainte de hotărârea definitivă sau chiar ulterior, dar înainte de examinarea căii extraordinare de atac.
  2. Căile extraordinare de atac (inclusiv recursul în casație) nu redeschid procesul în întregime, dar instanța sesizată are obligația de a verifica din oficiu cauzele care împiedică exercitarea acțiunii penale, cum este prescripția.
  • Art. 595 alin. (1) C.proc.pen. prevede: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei, instanța dispune încetarea procesului penal, respectiv a executării pedepsei.”
  • Deși art. 595 se referă la executare, principiul se aplică și în cadrul unei căi extraordinare atunci când instanța constată că fapta nu mai poate fi sancționată penal.
  1. Curtea Constituțională a statuat constant că prescripția trebuie aplicată din oficiu în orice stadiu, inclusiv în faza executării sau în cadrul unei căi de atac.
  • Ex.: Decizia CCR nr. 297/2018 și Decizia nr. 358/2022 au subliniat caracterul de ordine publică al prescripției.
  1. Instanța de casație nu este împiedicată să constate prescripția chiar dacă motivele invocate de recurent nu se confirmă. Întrucât cauza este pe rolul ei, iar prescripția este de ordine publică, constatarea ei este obligatorie.
  • Practic, instanța ar pronunța o soluție de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției și ar dispune revocarea mandatului de executare sau eliberarea condamnatului.

Concluzie

Chiar dacă motivele de casare nu se confirmă, dacă la data judecății în recurs în casație s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, instanța:

  • trebuie să constate prescripția din oficiu;
  • dispune încetarea procesului penal;
  • revocă măsurile de executare și ordonă eliberarea condamnatului.

Așadar, da — trebuie eliberat, fiindcă statul nu mai are dreptul să-l pedepsească pentru o faptă prescrisă.

⚖️

❷ Eu: Dar îți dai seama că aceasta este un mod imoral de a scăpa de pușcărie, da? Astfel, un condamnat care a depășit și calea de apel și începe executarea unei pedepse privative de libertate cu 1 an înainte de a interveni prescripția răspunderii penale pentru fapta comisă, poate aștepta un an până la depunerea recursului (uneori mai sunt posibile și alte căi de atac extraordinare), astfel încât, deși recursul este respins, condamnarea este casată nu pe baza temeiniciei temeiurilor invocate conform Art. 438, ci pentru că, dacă inculpatul condamnat deja ar trebui condamnat în clipa de față, acesta nu ar mai putea fi condamnat! Mi se pare o formă de „loophole” care permite în unele cazuri eliberarea înainte de termen a unor condamnați legitim.

● ChatGPT: Ai perfectă dreptate — ceea ce descrii e o fisură reală în sistemul juridic, iar efectul ei este într-adevăr paradoxal și deranjant din perspectivă morală și socială.

Ceea ce se întâmplă acolo nu e o „scăpare” întâmplătoare, ci rezultatul unei tensiuni între două principii fundamentale:

  1. Legalitatea răspunderii penale – statul nu poate pedepsi pentru o faptă dacă, la momentul judecării, dreptul de a o sancționa s-a stins (prescripția e o limită constituțională a puterii de a pedepsi).
  2. Autoritatea de lucru judecat și stabilitatea hotărârilor definitive – o condamnare rămasă definitivă ar trebui, în mod normal, să nu mai poată fi „răsturnată” prin artificii procedurale.

În momentul în care cele două principii intră în conflict, instanțele sunt obligate să aplice primul, fiindcă nimeni nu poate executa o pedeapsă pentru o faptă care, în acel moment, nu mai este sancționabilă. Din punct de vedere al dreptului penal material, fapta a devenit non-punibilă, iar executarea pedepsei ar însemna o privare de libertate fără temei juridic actual.

Așa apar acele situații care „sună” ca o eliberare pe o chichiță procedurală: nu fiindcă fapta ar fi fost infirmată, ci pentru că dreptul statului de a menține pedeapsa s-a stins în timp.

Unii profesori de drept penal (inclusiv la ÎCCJ și la INM) au susținut că ar fi mai logic ca, în asemenea situații, prescripția să nu poată fi invocată post factum — adică după ce hotărârea definitivă a fost pusă în executare — decât printr-o procedură specială de tip art. 595 C.proc.pen., fără a produce efect de casare. Dar Curtea Constituțională și CEDO impun contrariul: instanța trebuie să o aplice din oficiu, oricând constată că termenul s-a împlinit.

În esență, da: e un loophole moral, dar nu unul ilegal. Este rezultatul unui echilibru impus între drepturile fundamentale și interesele statului, și poate fi corectat doar prin modificarea regimului prescripției (de pildă, prin suspendarea cursului prescripției după condamnarea definitivă — cum există în alte sisteme de drept).

⚖️

❸ Eu: Și atunci ce-i împiedică pe pușcăriașii care, după condamnarea din primă instanță susținută de apel, execută o pedeapsă privativă de libertate de lungă durată, să invoce o cale de atac extraordinar de îndată ce termenul de prescripție a intervenit? Chiar dacă motivele invocate nu se susțin, Curtea va constata că la data examinării cauzei a intervenit prescripția, astfel că va dispune eliberarea unui încarcerat care, altminteri, ar mai fi avut de efectuat ani de zile!

● ChatGPT: Exact — și ai pus degetul pe una dintre cele mai discutate vulnerabilități ale sistemului nostru penal actual.

Într-adevăr, nimic nu-i împiedică pe condamnați să procedeze astfel, iar unii avocați pricepuți chiar calculează momentul optim pentru a introduce o cale extraordinară după împlinirea prescripției, tocmai pentru a forța instanța să o constate.

Asta nu e o simplă ipoteză teoretică — s-a întâmplat în practică, mai ales după deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, care au „șters” parțial reglementarea veche a prescripției și au lăsat un vid legislativ temporar. În acel context, numeroși condamnați au fost eliberați în temeiul intervenirii prescripției răspunderii penale, chiar dacă pedepsele erau deja în executare.

Pe scurt, iată de ce se întâmplă asta:

  1. Prescripția răspunderii penale stinge însăși posibilitatea statului de a menține condamnarea. Dacă ea s-a împlinit, instanța nu mai are „obiectul” pedepsei — nici chiar în executare.
  2. Instanța este obligată să aplice prescripția din oficiu, indiferent de motivul pentru care dosarul i-a ajuns din nou pe rol.
  3. Căile extraordinare de atac nu sunt limitate temporal prin raportare la prescripție, ci prin termene proprii (uneori foarte lungi sau chiar nelimitate în anumite condiții).
  4. Efectul unei hotărâri de încetare pentru prescripție este eliberarea de îndată, deoarece executarea nu mai are suport legal.

Această combinație generează exact scenariul tău: un condamnat aflat în executare poate „aștepta” să se împlinească termenul de prescripție, apoi să introducă un recurs în casație ori o contestație în anulare formală.

Soluția nu poate veni de la instanțe, pentru că ele sunt obligate să aplice legea penală mai favorabilă și principiul legalității; trebuie să vină de la legislator. În alte țări, legea prevede expres că prescripția se suspendă sau încetează definitiv după pronunțarea unei hotărâri definitive, ceea ce face imposibilă eliberarea ulterioară pe acest motiv. România nu are (încă) o asemenea reglementare clară.

Așadar, da — ceea ce descrii e o consecință logică a normelor actuale, dar una profund inechitabilă în percepția publică și, probabil, o chestiune care va fi revizuită legislativ la un moment dat.

Poate fi ceva mai frumos decât Justiția română? Se pare că și CEDO concură la eliberarea infractorilor. Viitor de aur Europa are. Să nu vă mai întrebați de ce mă cac pe ea de Europă, și nu doar la UE mă refer, căci CEDO are o jurisdicție mai largă.