În octombrie 2003 am participat la referendumul de validare a Constituției și am pus ștampila pe „NU”. Astfel, nu m-am numărat printre cei 91.1% alegători prezenți la vot, respectiv 49.97% din cei prezenți pe listele de vot, care au pus ștampila pe „DA”. M-am gândit să vă spun și de ce.

Băieții ăștia de la B1, Radu Buzăianu și Răzvan Zamfir, mi-au adus aminte că Parlamentele României nu au pus în aplicare nici un referendum, cu excepția celui de mai sus, care a fost o simplă formalitate. Nu aș fi vrut să se implementeze cel care prevedea un parlament monocameral cu 300 de parlamentari, căci toate țările civilizate au parlamente bicamerale. Dar măcar numărul de parlamentari să fie limitat: 2 senatori per județ, iar restul până la 300, deputați. Problema României constă în diferențierea insuficientă a atribuțiilor și a modului de „populare” a fiecărei Camere, nu în caracterul bicameral în sine. Apoi, referendumul privitor la atribuțiile și bugetul Primăriei Capitalei a fost pur și simplu ignorat.

Dar dacă tot am participat la acest referendum (votarea de la care am lipsit a fost finala între Tataia și Potaia), am zis să enumăr atât motivele pentru care am zis „NU”, cât și alte lipsuri care arată stupiditatea alcătuirii Legii Fundamentale a României.

Înțeleg că tovarășul Cristian Pîrvulescu tocmai le-a luat apărarea absenților de la CCR, celor patru refuznici ai PSD-ului care s-au căcat pe o țară întreagă.

Amintirile mele îmi spun că nenea Cristian Pîrvulescu, pe atunci șăf la Asociația „Pro Democrația”, ar fi avut un rol instrumental în această reformă constituțională, deși Interneții mi-au dat nici o dovadă a implicării oficiale a susnumitului ori a asociațiunii respective în procesul de revizuire. Totuși, țin minte că pe dânsul l-am detestat pentru slăbiciunile noi Constituții, deci trebuie că a fost o pricină, ceva.

Am găsit pe situl APD două PDF-uri de care mă voi ajuta să-mi amintesc discuțiile din epocă și principalele modificări aduse de această reformă:

Cică „Centrul de Resurse pentru Democrație al Asociației Pro Democrația”, aflat sub aripa fundației Hanns Seidel. Hanns-Seidel-Stiftung „Im Dienst von Demokratie, Frieden und Entwicklung” nu este un ONG independent, ci este asociată partidului CSU din Bavaria, iar în clipa de față este un think-tank asociat European People’s Party. Iată cum „societatea civilă” din România nu a fost niciodată un fenomen neaoș, românesc, ci întotdeauna a fost înregimentată, chiar dacă nu neapărat lui Soros!

Iată că primul document îmi reamintește, la pag. 29 (30 în PDF), rolul asociației lui Pîrvulescu în reformarea șchioapă a Constituției:

Asociația Pro Democrația a urmărit să contribuie la remodelarea instituțională și restructurarea vieții politice românești prin inițierea Forumul Constituțional. Formă de consultare inedită, Forumul Constituțional a funcționat ca un parteneriat între Camera Deputaților și societatea civilă. Programul flexibil a reușit să se coreleze cu dinamica activității Comisiei parlamentare pentru modificarea Constituției, aspect care a influențat ritmul sesiunilor și al întâlnirilor regionale.

Să purcedem la drum.

Din „5.2.1 Modificări necesare integrării în NATO și UE”:

(1) S-a impus o limitare a suveranității naționale, prin recunoașterea dreptului instituțiilor Uniunii Europene de a adopta acte normative obligatorii pentru statele membre. Parlamentul României nu mai este astfel unica autoritate legiuitoare. Instituirea supremației dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, a presupus modificarea art. 11 din legea fundamentală, în sensul recunoașterii unei poziții supraordonate a dreptului internațional față de legile interne.

A se vedea Art. 148:

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

❶ Ăsta a fost unul din motivele pentru care am votat NU. Habar nu aveam pe atunci ce presupune să fii membru UE, dar cu siguranță am înțeles că:

  • Există situații precum aceea a aderării la un tratat internațional și a ratificării acestuia (uneori ratificarea intervine după mai mulți ani), cazuri în care, dacă se constată contradicții între legea internă și prevederile Tratatului, acesta trebuie să primeze, dar numai pentru că a existat o ratificare a acelui tratat!
  • „Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene” pot fi considerate ratificate prin aderare, deci au valoare de lege, iar legislația internă se cere armonizată cu acestea.
  • Totuși, nu pot accepta principiul „dreptului instituțiilor Uniunii Europene de a adopta acte normative obligatorii pentru statele membre”! Observați că acest aspect nu este specificat în Constituție, însă el reiese din „prevederile tratatelor constitutive”! Absența caracterului explicit a fost pentru mine dovada încercării prostirii populației!

Evident, o astfel de Uniune (sovietică, dacă mă întrebați pe mine) nu poate funcționa dacă fiecare Directivă se cere ratificată în fiecare țară membră (nu zic „stat membru”, căci nu suntem SUA). Doar că aceste Directive nu sunt doar „pur tehnice”, cum ar fi cele legate de standardizarea tehnică sau de siguranța alimentară. Cele „pur tehnice” sunt respectate până și de China și SUA dacă vor să exporte către UE! Nu, ci aici e vorba de directive cu impact general, și am putut constata, de pildă:

Ne place să trăim în UE, dar nu vrem să recunoaștem în ce hazna am intrat. Dogmatism sovietic și democrație buco-anală. Chiar mă întreb dacă nu o fi și existând vreo directivă referitoare la caracteristicile sorto-tipo-dimensionale ale castraveților Fabio.

Ne convin avantajele de a trăi în UE, dar asta nu înseamnă că aceasta este și dreaptă și democratică. În fond, și cei care scriau în anii 1950 despre „fericirea de a studia în Uniunea Sovietică” erau mulțumiți de avantajele avute: fuseseră luați de la coada vacii sau din vreo mahala și primiți să studieze gratis la Institutul Lomonosov (Universitatea de Stat din Moscova)! Altceva ce mai conta?

❷ Un aspect de care cred că nu am fost conștient pe atunci a fost insuficienta separare a atribuțiilor celor două Camere. Din „5.2.2 Modificări referitoare la puterea politică”:

(2) Prin stabilirea domeniilor în care fiecare dintre cele două Camere este Cameră decizională în procesul de legiferare (și hotărăște forma finală în care este adoptată legea) s-a eliminat procedura de mediere din procesul legislativ. În acord cu acest lucru, s-a mai introdus prevederea conform căreia „prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile”, pentru coduri și alte legi de complexitate deosebită termenul fiind de 60 de zile, iar în cazul depășirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate” (art.75, alin.(2));

Adoptarea tacită este însă un lucru bun. Însă „stabilirea domeniilor în care fiecare dintre cele două Camere este Cameră decizională” este o tâmpenie sinistră.

❸ Imunitatea parlamentară m-a călcat mereu pe nervi, iar modificările aduse sunt praf în ochi:

(3) Prevederile legate de imunitatea parlamentarilor au fost modificate, în sensul că, „deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.72, alin.(2)). Chiar dacă este menționată posibilitatea inițierii trimiterii în judecată, Constituția limitează posibilitatea de anchetă a organelor penale în sensul că membrii Parlamentului „…nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”

În toată lumea civilizată, imunitatea parlamentară se referă doar la opiniile politice exprimate (uneori doar pentru cele exprimate în Camere), dar în practică, în mai toată lumea (inclusiv în Parlamentul european!), un parlamentar nu poate fi judecat, iar adesea nici anchetat („urmărit penal”) fără încuviințarea Camerei din care face parte! În plus, acesta nu poate fi anchetat de orice procuror de la un Parchet obișnuit, ceea ce limitează sever posibilitatea ca un parlamentar să fie tras la răspundere în justiție pe durata mandatului său. Surpriza vine de unde nu vă așteptați: în SUA, membrii Congresului pot fi arestați de poliție, anchetați și judecați! Repet, un membru al Congresului SUA poate fi arestat pentru orice infracțiune penală, punct. Imunitatea se aplică doar în privința declarațiilor din cadrul procesului legislativ.

Ca o paranteză: nu am crezut niciodată în „visul american”, și întotdeauna am detestat Constituția SUA. De ce? Pentru că imbecilii de americani o venerează ca pe o a doua Biblie și cred că e cea mai bună din lume, când în realitate e cea mai proastă din lumea civilizată. În ce fel este proastă? De pildă, în sensul dat de „părinții fondatori”, bărbații de culoare și femeile nu erau cetățeni în sensul drepturilor, iar asta s-a rezolvat doar după Amendamentele 13, 14, 15, 19, și nici atunci, căci a mai fost nevoie de Civil Rights Act of 1964! Apoi, numai o națiune de retardați putea să instituie prohibiția totală prin Amendamentul 18 (anulat după 14 ani prin Amendamentul 21). Rezultatul a fost explozia crimei organizate. În final, faptul că din rațiuni politice este imposibil de clarificat sau de amendat Amendamentul 2, cel cu armele de foc! În secolul 21, „a well regulated militia” nu mai poate însemna „oricine are o pușcă și poate trage cu ea”, ca la 1791, ci National Guard și State Defense Forces (State Guards, State Military Reserves, State Militias). Însă doar în Europa constituțiile sunt interpretate evolutiv (living constitutionalism), astfel încât sensul actual prevalează asupra sensului istoric, iar drepturile se adaptează la realitățile sociale, ba chiar se și adoptă constituții noi la nevoie. În SUA, curentul dominant în Curtea Supremă (SCOTUS) este originalismul: sensul textului este exact cel din momentul adoptării, schimbările sociale nu-l pot modifica, ci doar un amendament o poate face. Dar Amendamentul 2 este intangibil, de parcă ar fi fost lăsat de Dumnezeu. Cretinii ăia nu înțeleg că ce contează este ce vrea poporul astăzi, nu ce au vrut niște bigoți rasiști și bășinoși acum 230 de ani!

❹ Cu mult înaintea Legilor Justiției din 2012, această Constituție a statuat că între Dumnezeu și Curtea Constituțională a României nu e mare diferență:

(4) Puterea Curții Constituționale a crescut în procesul de legiferare prin eliminarea posibilității ca Parlamentul să poată trece peste o decizie de neconstituționalitate a Curții Constituționale, prin votarea legii respective cu o majoritate de două treimi din numărul total al senatorilor și deputaților: Art.147, alin.(2). „în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.”

Observați că nu mai caut în Constituție; sinteza făcută de Asociația „Pro Democrația” e suficientă și îmi amintește de ce-l detest eu pe idiotul de Cristian Pîrvulescu.

❺ Mă voi duce însă la textul Constituției pentru un aspect care, alături de primul, m-a determinat să pun ștampila pe „NU”. Și nu, nu e ușor de ghicit!

Art. 152, Limitele revizuirii:

(1) Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

Da, fraților. Să vezi și să nu crezi!

  1. Sunt adeptul statului naționat unitar, pe modelul Franței (chit că Franța este astăzi un stat eșuat), și chiar nu pricep organizarea federală, mai ales când aceasta duce la legi diferite de la un stat la altul (vezi cazul SUA), însă autonomia relativă ca în Spania își are poate justificarea ei. Textul Constituției lovește aici în mod explicit în adepții Regiunii Autonome Maghiare!
  2. Sunt adeptul convins al republicii, plecând de la ideea că, dacă monarhia avea inclusiv o motivație practică cu secole în urmă, ea nu este compatibilă cu principiile democratice: o țară nu se lasă moștenire ca o firmă;  în genere, o funcție publică nu se transmite ereditar într-o democrație; faptul că puterea unui monarh într-o democrație modernă este foarte limitată este încă o dovadă a inutilității acestei instituții, nicidecum un îndemn la „dar lasă-l pe rege acolo, că nu deranjează, și face parte din tradiție”. Nu. Dimpotrivă. Carol I a fost adus pe tron de  Monstruoasa Coaliție care a detronat un domn român, pe Cuza!
  3. Cu toate acestea, am găsit meschină și aberantă intenția Constituției de a limita puterea exercitată de popor prin intermediul reprezentanților aleși! Nu am putut vota o Constituție nedemocratică! Acest articol a pus capac, ca să zic așa.

Firește, intenția acestui articol poate fi ocolită. Întâi faci o reformă care să înlăture acest articol, mai faci un referendum, intră în vigoare, apoi faci adevărata reformă pe care voiai s-o faci. E mai lung, dar posibil.

Între timp, s-a văzut că această Constituție are multe alte hibe. Parlamentul funcționează prost. Consiliul Superior al Magistraturii, prevăzut la Art. 133 și 134, a ajuns, după 2012, încă și mai nociv. Ce naiba, nici măcar clarificările privind atribuțiile Guvernului și Președintelui nu au fost eficiente! Ne amintim disputa dintre premierul Ponta și președintele Băsescu pe tema „cine reprezintă România în Consiliul European”. Absolut jenant.

În fine, măcar nu am votat-o. Nu mă simt responsabil. Eu nu am Constituție. România are, și vedeți ce bine funcționează.