Pentru că toată lumea a făcut mișto de Veștea cu privire la „aportul adus”, unii au rămas cu această sensibilitate, astfel încât cetățeanca Alina-Ioana Vasiliu a postat pe Facebook un fragment dintr-o traducere Humanitas în care a identificat aceeași dandana.

La obiect: este vorba de o carte de Mario Vargas Llosa, Le dedico mi silencio, tradusă drept Vă dedic tăcerea mea și apărută la Humanitas în acest an în tălmăcirea unui anume Marin Mălaicu-Hondrari.

Fragmentul tradus este catastrofal, de aceea voi împărți obiecțiile mele în mai multe capitole, cu câteva bonusuri fără nici o legătură alta decât că e vorba tot de utilizarea limbii române.

Bineînțeles, editurile românești nu mai au corectori, iar redactorii de carte nu citesc nimic, astfel încât traducerile sunt varză. Am comentat în recenziile mele de pe Goodreads astfel de dude. Totuși, tonul susnumitei mi se pare excesiv de arogant și prețios:

Nu știu dacă n-or mai exista corectori în organigramă la editura Humanitas sau n-or mai fi corectori buni, dar e frustrant să citești Llosa și să te împiedici de un pleonasm ordinar. Efectiv nu te-aștepți, că nu ești pe stradă sau în autobuz, nu te uiți la televizor, la Veștea, ci ai intrat în roman, în literatură, în limba elevată, abandonând armura cotidiană a toleranței la greșeală.

Fragmentul principal din poză:

Hardughiile din Lima au fost leagănul muzicii care putea fi numită cu adevărat peruană, după trei secole de la conchistă. Și nici nu mai trebuie să menționez că trufașul autor al acestor rânduri o consideră cel mai sublim aport adus lumii de către Peru. Hardughiile erau pline de șobolani, dar și de muzică, și un lucru îl compensa pe celălalt.

Iată și originalul:

Los callejones de Lima fueron la cuna de la música que, tres siglos después de la conquista, se podía llamar genuinamente peruana. Y ni siquiera hay que decir que el orgulloso autor de estas líneas la considera el aporte más sublime del Perú al mundo. En los callejones había ratas, pero también música, y una cosa compensaba la otra.

Să purcedem pas cu pas.

Să ne aducem aportul, tovarăși!

Da, știu, cunosc, „a-și aduce aportul” este considerată o expresie pleonastică. Iată însă cum nuanțează chestiunea răposatul Acad. Al. Graur în Capcanele limbii române, apărută în 1976 și reeditată de Humanitas în 2009. Capitolul XXI, Pleonasme:

§215. Toate aceste expresii sunt de mult folosite și au devenit tradiționale, astfel că în general trec fără obiecții. Foarte des însă este criticată o formulă mai nouă și, la drept vorbind, mult mai puțin defectuoasă: a aduce un aport. Zic că e mai puțin defectuoasă nu numai pentru că aport nu e din aceeași temă cu a aduce, ci mai ales pentru că numai cine știe franțuzește recunoaște că aport este de fapt sinonim cu aducere².

Totuși se încearcă evitarea acestui cuvânt: în loc de „România și-a adus aportul în problema dezarmării”, se zice „și-a adus contribuția”. În fond, nu s-a reparat nimic, pentru că contribuția e sinonim cu aport, iar avantajul de a nu fi din aceeași familie cu a aduce îl are și aport.

²Și prinos la origine, în slavă, înseamnă „aducere”, totuși nimeni nu critică expresia a aduce un prinos.

Acestea fiind zise, argumentul meu este și mai nuanțat (sau poate doar mai analitic?). Negreșit, francezul nu ar spune în veci „il a apporté son apport”, pentru că un termen derivă din celălalt. Însă, ca și la noi, este perfect acceptat „il a apporté sa contribution”. Asta pentru că, în acest context, cele două substantive sunt sinonime. Aceasta nu reiese foarte clar din definiția din Le Robert, însă în Larousse găsim mură în gură:

2. Part, contribution, participation à une œuvre, à une action : L’apport de la civilisation grecque à l’art.

„Și ce dacă?”, îmi veți spune.

Câtă vreme „aport” și „contribuție” sunt sinonime, următoarele expresii sunt echivalente:

  • „a-și aduce aportul”
  • „a-și aduce contribuția”

Limba română restricționează „a aporta” la acțiunea câinilor, așadar nu veți întâlni „a-și aporta aportul”. Nici noi nu am putea utiliza cuvinte care izvorăsc unul din celălalt.

Însă cuvintele „din aceeași familie” sau „din aceeași temă” (cum zice Al. Graur), adică sinonime parțiale, ar trebui să poată fi combinate liber. Nu există absolut nici un motiv pentru care „a-și aduce contribuția” ar fi corect, însă „a-și aduce aportul” ar fi pleonastic. Pleonasme ar fi „a-și contribui contribuția” și „a-și aporta aportul”!

Repet, „a aduce” și „a aporta” nu sunt același lucru în limba română, nici semantic și încă și mai puțin ca rădăcină, ci doar în franceză! Și chiar dacă ar exista o sinonimie perfectă, am stabilit că sinonimele sunt permise: „contribuția” este legitimă în locul „aportului”!

De aceea, fără a fi lingvist, consider că „a-și aduce aportul” nu este în nici un fel pleonastic. Trebuie să fii complet bătut în cap ca să o ții gaia-mațu’ că e pleonasm!

Băi imbecililor, mai citiți-l o dată pe Al. Graur:

În fond, nu s-a reparat nimic, pentru că contribuția e sinonim cu aport, iar avantajul de a nu fi din aceeași familie cu a aduce îl are și aport.

„Aport” și „a aduce” nu sunt din aceeași familie! Limba franceză nu are „a aduce”, are doar „apporter”, dar limba română funcționează diferit!

Boilor. Veștea e ultimul oligofren și ultima jigodie, dar nu din această cauză!

Primul bonus

Câtă vreme am cartea lui Al. Graur în față, mai remarc două note de bun-simț care încearcă să tempereze nazismul luptătorilor pentru o gramatică absolută:

§216. În unele cazuri se pune și o problemă de ordine a cuvintelor. Se zice plouă afară, deși în mod normal nu plouă decât afară, deci avem un pleonasm. Dar dacă începem cu adverbul și zicem afară plouă, situația se îmbunătățește, căci nu ne punem problema unde plouă, ci ce se petrece afară. La fel în formula de imprecație să te arză focul, putem să ne întrebăm cine altcineva ar putea să o facă, dacă nu focul (deși n-ar fi posibil să spunem numai să te arză), dar nu se ridică cu aceeași intensitate problema când ordinea e inversată: focul să te arză. În sfârșit, pleonasmul mai e justificat când servește pentru a marca o opoziție: Afară ninge liniștit, În casă arde focul (Coșbuc).

Aiurea. „Arză-te-ar focul” este formula consacrată. Iar cei care se leagă de ordinea cuvintelor nu știu cum de sunt suportați de cei din jur. Nu este pleonasm, este întărire sau precizare. Chiar și „plouă afară” este pe deplin justificat: „Văleu, Vasile, plouă în hol! Să vezi că s-a spart acoperișul!” Așa că, mă scuzați, dar să vă fute ciorile de chițibușari ce sunteți!

§217. Ar putea părea pleonastică formula bine cunoscută ani de zile, de vreme ce nu e un mister pentru nimeni că anii sunt formați din zile. În fapt, chiar dacă intonația principală cade asupra lui ani, nu acesta este elementul principal al expresiei, ci zile: sunt atât de multe zile, încât formează ani, ceea ce înseamnă că, în fapt, ani are oarecum rolul de numeral, prin urmare, la o analiză atentă, nu avem de-a face cu un pleonasm.

Da, băi, oligofrenilor care insistați că „de ani de zile” ar fi pleonasm! Este o expresie consacrată de ani și ani de zile și cu asta basta. Cum ar fi să spui „merge ca pe roți” în loc de „merge ca pe roate”?

Traducerea de la Humanitas

Până să vă spun ce văd eu greșit în traducere, să obiectez cu privire la unele comentarii la postarea de pe Facebook:

  • „Cel mai sublim” nu e nici el de lepădat…🙂
  • Dară adjectivul nu e „peruvian”?
  • Plus „după trei secole de la conchistă”, nu mai zic. Cucerire era greu. La fel și victorie.

Toate trei sunt tâmpenii.

„Cel mai sublim” nu este un pleonasm! „Sublim” înseamnă „Care se ridică sau se află la o mare înălțime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale), la cel mai înalt grad de desăvârșire, de frumusețe; măreț, superb, înălțător, minunat.” Dacă vrem să însemne „la cel mai înalt grad de…”, atunci nu are grad de comparație. Dacă însă îl folosim pe post de „măreț”, „superb”, „înălțător”, „minunat”, aceste adjective suportă grade de comparație! Pentru cei mai grei de cap: nici „cel mai superb” și „cel mai minunat” nu sunt pleonasme! Nici „superb” și nici „minunat” nu înseamnă „cel mai…”!

„Peruvian” este termenul folosit de mine pentru că sunt francofil, însă „peruan” este preferat de DEX, iar „peruvian” este considerat rar, căci este franțuzism! Dar nu te pui cu văcuțele de pe Facebook…

Conchistă există în dicționare, chiar dacă doar NODEX-ul basarabean precizează sensul de „Cucerire a pământurilor sud-americane de către spanioli (sec. XV-XVI).” Nu am putea folosi „cucerire” sau „victorie”, cum sugerează o altă văcuță, căci termenul are un sens precis în această carte: la conquista del Imperio incaico (conquista del Perú), parte de la conquista española de América. Are de-a face cu conchistadorii, nu cu orice cuceritori sau învingători!

Revenind la oile noastre, respectiv la traducerea citată, remarcăm următoarele.

❶ Los callejones de Lima nu sunt Hardughiile din Lima!

Cum vine asta, care hardughii?!

Hardughiile erau pline de șobolani, dar și de muzică.

Să explorăm capitolul II de la început:

① Son construcciones bastante antiguas, las más viejas datan de uno o dos siglos atrás. Los arquitectos o maestros de obras trataban de construir viviendas para los pobres o para gente con muy poco dinero, con cuartitos levantados a toda prisa, sin el menor cuidado, colocándoles un techo continuo de chapa alrededor de un patio en el que siempre había un grifo del que salía el agua (a veces sucia), y frente al cual los vecinos hacían fila para lavarse la cara o el cuerpo (si eran limpios) y llenar cubetas o botellas de agua fresca con la que lavar la ropa y cocinar.

② Ni que decir tiene que los famosos «callejones» de Lima solían ser, entre otras cosas, verdaderos hervideros de ratas, un grave problema para quienes sufren y padecen con esos repugnantes animalitos. Hay una descripción muy famosa de los callejones de Lima, escrita en 1907 por ese gran criollo que fue Abelardo Gamarra, el Tunante, en la que se observa el daño espiritual y físico que causaban esos especímenes perversos.

③ Existían probablemente desde la colonia los más antiguos callejones, es decir los de Malambo y Monserrate, pero a principios del siglo XIX, cuando el general San Martín proclamó la República, aparecieron seres humanos por todo el centro de Lima, y casi en todos los barrios, sobre todo en el Rímac, Bajo el Puente y Barrios Altos. La capital del Perú se llenó de personas sin recursos, que venían a instalarse en la ciudad principal pues allí era más fácil conseguir un trabajo que en provincias, aunque fuera como cocineras, porteros, guardaespaldas y sirvientes. Los envidiosos decían que los callejones también se llenaron de malhechores y gentes de mal vivir de la vieja Lima, pero exageraban un poco.

④ Casi todos los barrios del centro de la capital, o en todo caso los más antiguos, tenían callejones, esa colección de cuartitos alrededor de un patiecillo que los dueños alquilaban o vendían a las familias, y en los que se instalaban varias personas —los padres y los hijos y los advenedizos, por descontado—, durmiendo a veces con los colchones en el suelo, o, los de mejores ingresos, en camas camarote, de dos o hasta tres piezas, que a veces fabricaban los mismos vecinos con palos, maderas y escalerillas. Era difícil entender que en esos cuartuchos miserables, aunque dignos, se acomodara tanta gente, desde los abuelos y bisabuelos hasta los más pequeños. Nicho de palpitaciones populares, también eran un lugar de infausto hacinamiento, que favorecía las pestes y que periódicamente causaba estragos entre la población que allí vivía.

O încercare de traducere:

① Sunt construcții destul de vechi, cele mai vechi datând de unul sau două secole în urmă. Arhitecții sau maeștrii de șantier încercau să construiască locuințe pentru săraci sau pentru oameni cu foarte puțini bani, cu cămăruțe ridicate în grabă, fără nici un pic de grijă, acoperindu-le cu un acoperiș continuu din tablă în jurul unei curți în care se afla întotdeauna un robinet din care curgea apă (uneori murdară), și în fața căruia vecinii stăteau la coadă pentru a se spăla pe față sau pe corp (dacă erau curați) și pentru a umple găleți sau sticle cu apă proaspătă cu care să-și spele rufele și să gătească.

② Nu mai este nevoie să spunem că celebrele „callejones” din Lima erau, printre altele, adevărate focare de șobolani, o problemă gravă pentru cei care suferă din cauza acestor animale respingătoare. Există o descriere foarte faimoasă a ??? din Lima, scrisă în 1907 de marele criol Abelardo Gamarra, cunoscut sub numele de „El Tunante”, în care se observă răul spiritual și fizic pe care îl provocau aceste specimene perverse.

③ Probabil că cele mai vechi ???, adică cele din Malambo și Monserrate, existau încă din perioada colonială, dar la începutul secolului al XIX-lea, când generalul San Martín a proclamat Republica, au început să apară oameni peste tot în centrul orașului Lima și în aproape toate cartierele, mai ales în Rímac, Bajo el Puente și Barrios Altos. Capitala Perului s-a umplut de oameni fără mijloace, care veneau să se stabilească în orașul principal, deoarece acolo era mai ușor să găsească un loc de muncă decât în provincii, chiar dacă era vorba doar de posturi de bucătărese, portari, gărzi de corp și servitori. Cei invidioși spuneau că ??? s-au umplut și de infractori și de oameni cu un stil de viață dubios din vechea Lima, dar exagerau puțin.

④ Aproape toate cartierele din centrul capitalei, sau cel puțin cele mai vechi dintre ele, aveau ???, acea aglomerare de cămăruțe dispuse în jurul unei curți mici, pe care proprietarii le închiriau sau le vindeau familiilor, și în care se stabileau mai multe persoane — părinții, copiii și, bineînțeles, cei veniți din afară —, dormind uneori pe saltele așezate pe podea sau, cei cu venituri mai bune, în paturi supraetajate, din două sau chiar trei părți, pe care uneori le confecționau chiar vecinii din bețe, bucăți de lemn și scărițe. Era greu de înțeles cum în acele cămăruțe mizerabile, deși demne, se înghesuiau atâția oameni, de la bunici și străbunici până la cei mai mici. Focar al pulsului vieții populare, ele erau totodată un loc al aglomerării nefastă, care favoriza epidemiile și care, periodic, făcea ravagii printre locuitorii de acolo.

Acest ultim paragraf cred că lămurește problema. Chiar și dicționarele de spaniolă pentru dialectele Americii Latine dau pentru „callejón” sensul de „străduță, alee, ulicioară, gang”, însă aici Llosa extinde sensul pentru a cuprinde și șandramalele din aceste ganguri. Este vorba de un spațiu hibrid de locuit.

Au existat spații urbane hibride care funcționau ca ecosisteme sociale autonome în diverse culturi. La scară diferită, Hong Kong avea monstruozitatea numită Kowloon, iar Lima avea nenumăratele callejones mizerabile, dar pline de viață.

Așadar:

  • „ganguri locuite”, dacă urmărim PRECIZIA.
  • „șandramale”, dacă urmărim CONCIZIA.
  • NICIODATĂ „hardughii”!

❷ Fie, treacă de la mine:

…cea mai sublimă contribuție adusă lumii de către Peru.

Mulțămiți, boieri dumneavoastră? Iar „el aporte más sublime” justifică „cea mai sublimă contribuție” sau „cel mai sublim aport”. Alternativ:

…cel mai sublim aport oferit lumii de către Peru.

Eventual fără verb:

…cel mai sublim aport al Perului la patrimoniul mondial.

Alt bonus

Fiind eu pe Facebook, am postat o drăcovenie pe care algoritmul care nu vede naziști dar mă caută pe mine și în cur a zis că „atacă o persoană sau un grup de oameni bazat pe cine sunt ei”. Profit de ocazie ca să reproduc și aici textul respectiv:

Mă ucid pronunțiile astea cu accent pe ultima silabă: BodnarÍU, MorarÍU, OlarÍU, CiubotarÍU. Băi fraților, se pronunță BodNÁriu, MoRÁriu, OLÁriu, CiuboTÁriu, pentru că numele provin din forma arhaică în „-iu” în loc de „-u” a unor nume derivate din profesii: morar, olar, ciubotar. Bodnar înseamnă butnar (dogar), meșteșugar de buți sau butoaie. Poporul român este analfabet și retardat, iar asta se vede și la oameni cu educație, dar fără creier.

EDIT: Ba chiar astfel de nume se pronunță în mod greșit cu spargerea diftongului în hiat, „Bod-na-RÍ-Ú”, cu două accente tonice în loc de unul: atât pe „i”, cât și pe „u”. Odios. Neam de imbecili sadea.

N-am putut s-o urmăresc pe Diana Oncioiu. Poate o să-mi spună un chatbot ce voia să zică în acest video.

Era vorba de un video de 23 de minute și jumătate: Ism contra Ism: filmul lui Cristian Mungiu este un test de turnesol | Despicat #14 cu Diana Oncioiu. Opinia mea e binecunoscută și severă. Iar Gemini mi-a sintetizat opiniile Dianei Oncioiu.