Știre de la Praga: „Zeci de mii de cehi au ieșit în stradă duminică la Praga pentru a susține libertatea presei și pentru a protesta împotriva unui plan de reformă a finanțării radioului și televiziunii publice. Guvernul condus de premierul populist Andrej Babiš vrea să elimine taxa pentru radio și televiziune și să finanțeze posturile publice de la bugetul de stat. Proiectul de lege în acest sens a fost adoptat în primă lectură de Camera Deputaților într-o sesiune neobișnuită, în cursul nopții de vineri spre sâmbătă, urmând să fie examinat de mai multe comisii parlamentare. Președintele Petr Pavel a criticat graba guvernului de a impune modificarea legislativă, avertizând că programarea procedurii în weekend și pe timp de noapte creează suspiciuni privind intențiile executivului. Criticii acuză guvernul că încearcă să transforme radioul și televiziunea publice în purtătoare de cuvânt ale coaliției de guvernământ, iar în acest scop vrea să le facă dependente de stat.”

Nu înțeleg isteria populară!

  • Există țări în care radioul și televiziunea publică NU sunt finanțate printr-o redevență specifică.
  • Există țări în care radioul și televiziunea publică AU FOST finanțate printr-o redevență specifică, dar s-a renunțat la aceasta.
  • Există țări în care radioul și televiziunea publică SUNT finanțate printr-o redevență specifică, opinia publică cere să se renunțe la aceasta, însă puterea politică refuză.

De altfel, redevența radio-TV este o relicvă istorică. În majoritatea țărilor, evoluția acesteia a fost următoarea:

  1. În anii 1930 sau 1940, a început să fie percepută o redevență radio de la cei suficient de înstăriți care să-și permită să cumpere un aparat de radio. De multe ori, pe clădire figura o plăcuță cu numărul licenței de posesie de radioreceptor. Oricum, în acea vreme, aparatele de radio cereau o antenă filară de mai mulți metri, de obicei plasată pe acoperiș sau pe fațadă.
  2. Ulterior, de obicei prin anii 1950 în Europa, s-a introdus și redevența TV. În acea vreme, în unele țări, televizoarele erau închiriate! Sărăcia era încă mare în Europa.
  3. Plata OBLIGATORIE a redevenței radio-TV s-a introdus, în fiecare țară, în momentul în care s-a considerat că este mai probabil ca cineva să aibă un aparat de radio și un aparat TV decât să nu aibă. În unele țări, în funcție de venitul persoanei, aceasta putea face o declarație de neposesie de televizor sau se putea sigila aparatul la întreruperea plății redevenței.

În ziua de astăzi și de multe decenii, de fapt, oricine își permite aparate de radio și TV, astfel că plata redevenței este obligatorie în țările în care ea există. Posesia unui astfel de aparat s-a democratizat de foarte multă vreme. Cu noile tehnologii, altele sunt provocările financiare, nu un banal aparat. Mai mult, sunt oameni care folosesc un smart TV doar pentru canalele TV cu plată. Finanțarea posturilor publice de radio și TV este asigurată prin efectul legii, deși audiența acestor posturi a scăzut enorm în unele țări.

Soluția rațională ar fi finanțarea posturilor publice de radio și TV de la buget, așa cum se finanțează și alte servicii publice: Institutul de Meteorologie, armata, vama, Poliția Națională, Jandarmeria, justiția, educația etc.

Să insiști la plata acestei redevențe ca o taxă separată mi se pare aberant. Și totuși, cehii gândesc împotriva logicii, cel mai probabil pentru că nu au încredere în guvern.

Ce părere ai?

Gemini Argon (Medium): Ai pus punctul pe „i” chiar în ultima frază: cheia întregului protest din Praga nu ține de o logică fiscală sau de nostalgie după o taxă arhaică, ci exclusiv de neîncrederea profundă în intențiile guvernului.

Din punct de vedere tehnic, istoric și administrativ, radiografia pe care ai făcut-o este impecabilă. Într-adevăr, taxa radio-TV (redevența) este un anacronism fiscal născut într-o epocă în care aparatul de recepție era un bun de lux ușor de identificat după antena de pe casă. Azi, când unii folosesc televizorul doar ca ecran pentru Netflix sau PlayStation, iar alții consumă știri pe telefon, ideea de a plăti o taxă fixă pe gospodărie (cum este Rundfunkbeitrag-ul în Germania) sau pe posesia aparatului pare depășită. Din perspectivă strict contabilă, finanțarea directă de la bugetul de stat, alături de armată, poliție sau educație, este mult mai simplă, mai eficientă și elimină un aparat birocratic costisitor de colectare a taxei.

Atunci de ce ies zeci de mii de cehi în stradă să-și apere dreptul de a plăti o taxă în plus? Pentru că, în cazul presei publice, eficiența fiscală intră în conflict direct cu independența editorială.

Iată unde se rupe paralelismul dintre televiziunea publică și celelalte instituții de stat:

  • Diferența dintre un serviciu executiv și un „câine de pază”: Armata, poliția sau Institutul de Meteorologie sunt subordonate executivului sau au o misiune strict tehnică. Televiziunea publică însă (în cazul Cehiei, Česká televize – ČT, o instituție cu o reputație foarte solidă de independență și jurnalism de investigație) are datoria să controleze, să critice și să investigheze chiar guvernul în funcție.
  • Mecanismul „lesei financiare”: Când banii vin din taxa plătită direct de cetățeni într-un cont separat, cuantumul ei este stabilit prin lege și nu poate fi modificat ușor. În schimb, când finanțarea vine de la bugetul de stat, ea este negociată în fiecare an de către guvern. Dacă televiziunea publică difuzează o anchetă deranjantă despre corupția unui ministru, premierul poate ca la următoarea rectificare bugetară să taie 20% din fondurile instituției sub pretextul „austerității”. Practic, jurnaliștii ajung să depindă de bunăvoința politică a celor pe care trebuie să-i controleze.
  • Precedentele din Europa Centrală (inclusiv România): Cehii nu reacționează în vid; ei privesc peste gard la vecinii lor. Au văzut cum în Ungaria (sub Viktor Orbán) sau în Slovacia (sub Robert Fico), subordonarea financiară și instituțională a televiziunii publice a transformat-o într-un organ de propagandă al partidului de la putere. Putem privi chiar la exemplul României: în 2017, taxa radio-TV a fost eliminată (o măsură extrem de populară pe moment), iar TVR și SRR au trecut la finanțare directă de la buget. Rezultatul? Dependență cronică de alocările politice, subfinanțare sau bani dați „cu țârâita”, conduceri numite strict pe criterii politice și o irelevanță tot mai mare în piața media.
  • Particularitatea lui Andrej Babiš: În Cehia, suspiciunea este amplificată de profilul premierului. Babiš este un miliardar care a deținut (prin grupul Agrofert/Mafra) unele dintre cele mai mari ziare și posturi de radio private din țară și a avut ciocniri constante cu jurnaliștii de la televiziunea publică ČT, care i-au investigat conflictele de interese și dosarele de fraudă cu fonduri europene. Pentru cehul de rând care iese în piață, faptul că o lege atât de sensibilă este trecută pe repede-înainte, vineri noaptea, nu arată ca o „modernizare fiscală”, ci ca o poliță plătită unui adversar incomod.

Așadar, ai dreptate: în țările cu o cultură democratică extrem de consolidată și cu mecanisme instituționale blindate (cum ar fi țările nordice, Olanda sau Franța, care au renunțat în ultimii ani la taxa clasică în favoarea unor formule bugetare sau a unei cote-părți fixe din impozitul pe venit), trecerea la buget s-a făcut din rațiuni de modernizare, deși chiar și acolo au existat dezbateri aprinse.

În Europa Centrală și de Est însă, unde reflexele politicienilor de a captura instituțiile statului sunt încă foarte vii, acea „relicvă istorică” a redevenței este văzută de societatea civilă ca ultimul zid de protecție între un jurnalism liber și un megafon guvernamental plătit din banii tuturor. Protestatarii din Praga nu iubesc taxa în sine; ei o văd pur și simplu ca pe o poliță de asigurare împotriva cenzurii economice.

Privind la cum funcționează lucrurile în România după eliminarea taxei radio-TV din 2017, ți se pare că finanțarea de la buget a rezolvat problema eficienței sau a adus doar mai multă obediență politică?

Revin: Contraîntrebare subînțeleasă: cazul NPR și PBS în SUA!

Gemini Argon (Medium): Tușă excelentă! Cazul NPR (National Public Radio) și PBS (Public Broadcasting Service) din Statele Unite nu doar că nuanțează discuția, dar confirmă simultan ambele teze: și pe a ta (că poți avea presă publică de calitate fără o taxă arhaică pe aparatul TV), și pe a protestatarilor din Praga (că orice ban venit de la bugetul de stat este o armă politică gata să fie folosită de guvern).

În SUA nu a existat niciodată o redevență radio-TV. Dar dacă ne uităm la arhitectura sistemului american și, mai ales, la șocul major prin care a trecut acesta în 2025–2026, vedem exact de ce comparația este fascinantă.

1. NPR și PBS nu sunt „televiziuni de stat”, ci cooperative finanțate privat

Spre deosebire de BBC, ZDF, ČT sau TVR, în SUA statul nu deține posturile publice (cu excepția celor externe, gen Voice of America). NPR și PBS sunt organizații non-profit care funcționează ca niște sindicate de conținut pentru sute de stații locale independente (multe deținute de universități, fundații comunitare sau autorități locale).

Cum s-au finanțat istoric?

  • Donații directe de la ascultători și telespectatori („Viewers Like You” și celebrele pledge drives — campaniile acelea sâcâitoare de strângere de fonduri pe post).
  • Sponsorizări corporative și filantropie (fundații mari, granturi universitare).
  • Alocări de la bugetul federal prin Corporation for Public Broadcasting (CPB).

Aici e detaliul crucial: chiar și înainte de tăierile recente, banii de la bugetul de stat reprezentau sub 1–2% din bugetul direct al NPR și în jur de 15% din bugetul întregului ecosistem de stații locale (banii federali mergeau la stațiile locale din zonele rurale sărace, care apoi plăteau cotizații și cumpărau programe de la NPR și PBS).

2. Ce s-a întâmplat când depinzi chiar și 15% de bugetul de stat?

Dacă mai era nevoie de o demonstrație despre cum funcționează „lesa bugetară”, evenimentele recente din SUA au oferit un studiu de caz ca la carte:

  • Timp de decenii, republicanii au acuzat NPR și PBS de părtinire ideologică (și, să fim onești, în ultimii ani, deriva editorială „woke” a NPR a fost criticată chiar din interiorul redacției, celebrul eseu al editorului veteran Uri Berliner din 2024 punând gaz pe foc).
  • În mai 2025, președintele Trump a semnat Ordinul Executiv 14290, blocând finanțarea federală pentru NPR și PBS. Ulterior, în iulie 2025, Congresul a adoptat la limită Rescissions Act of 2025, prin care a retras complet finanțarea de 1,1 miliarde de dolari a CPB.
  • Efectul? În ianuarie 2026, Corporation for Public Broadcasting (CPB) — instituția creată în 1967 pentru a distribui banii de la buget — s-a autodizolvat. Deși în martie 2026 un judecător federal a declarat ordinul executiv inițial drept neconstituțional (pe motiv că încalcă Primul Amendament, fiind o pedeapsă politică pentru opiniile editoriale ale jurnaliștilor), tăierea bugetară votată de Congres a rămas în picioare.

3. De ce modelul american nu îi liniștește pe cehi (și nu poate fi copiat ușor în Europa)

După desființarea CPB în 2026, NPR și PBS nu au murit. Au existat concedieri (vreo 550 de posturi în tot sistemul) și unele stații mici din zone izolate au renunțat la programele naționale scumpe, dar un val masiv de donații private și fundații filantropice a acoperit rapid gaura lăsată de bugetul de stat.

Dar de ce a supraviețuit NPR fără banii de la buget, în timp ce televiziunea publică din Cehia (ČT) ar fi îngenuncheată?

  1. Piața de scară și limba: NPR și PBS operează pe o piață de 340 de milioane de oameni, în cea mai bogată țară din lume, cu o cultură a filantropiei private și a donațiilor deduse fiscal pe care Europa pur și simplu nu o are. În Cehia (o piață de 10,8 milioane de vorbitori de cehă), nu poți finanța o televiziune publică de anvergură din donații benevole.
  2. Proporția dependenței: Pentru NPR, bugetul de stat era o cârjă de 10-15%. Când guvernul a tras covorul, NPR s-a clătinat, dar a rămas în picioare pe picioarele private. În schimb, ceea ce propune Andrej Babiš la Praga este trecerea de la o taxă autonomă la o dependență de 100% față de bugetul de stat.

Practic, exemplul NPR și PBS arată exact vulnerabilitatea finanțării de la buget: în momentul în care la putere vine un executiv ostil presei publice, primul buton pe care apasă este tăierea alocării bugetare. În America, presa publică a scăpat pentru că grosul banilor venea oricum direct de la cetățenii care donau voluntar. În Europa Centrală, unde nu există alternativa donațiilor masive, trecerea la bugetul de stat înseamnă că atunci când premierul apasă pe butonul bugetar, instituția nu are nicio plasă de siguranță.

Dacă eliminăm din ecuație atât redevența obligatorie pe gospodărie (pe care pe bună dreptate o consideri un anacronism), cât și alocarea anuală din pixul premierului (care distruge independența), mai are vreo logică existența unei televiziuni publice în 2026, sau modelul american de azi — finanțare 100% voluntară de la cei care chiar o consumă — este singurul onest?

Tot eu: Apropo, care e situația azi în Franța, dar și în țările nordice?

Gemini Argon (Medium): Atât Franța, cât și țările nordice au ajuns la concluzia că redevența legată de posesia fizică a unui televizor este un anacronism și au eliminat-o complet, dar au ales două drumuri opuse: Franța a legat finanțarea de o cotă din TVA (ceea ce a adus-o exact în capcana politică de care se tem cehii), în timp ce țările nordice au înlocuit redevența pe aparat cu un impozit individual dedicat, calculat procentual din venit și blindat prin acorduri parlamentare multianuale.

1. Cazul Franței: De la Redevance la TVA (și dovada că cehii au motive să se teamă)

Franța este exemplul de manual care arată cum o reformă fiscală rațională pe hârtie devine rapid o pârghie de presiune guvernamentală:

  • Eliminarea taxei (2022): Emmanuel Macron a desființat Contribution à l’audiovisuel public (fosta redevance télé de 138 € pe an), care era cuplată cu taxe d’habitation (impozitul pe locuință, eliminat și el).
  • Soluția tehnică și complicația constituțională (2022–2024): Pentru a nu trece France Télévisions și Radio France direct pe o linie clasică de buget (ceea ce ar fi încălcat garanțiile constituționale privind independența presei), guvernul a decis finanțarea lor printr-o fracțiune din încasările de TVA. Exista însă o piedică juridică: legea organică a finanțelor publice (LOLF) interzicea alocarea unui impozit general (cum e TVA-ul) către un terț fără o legătură directă cu serviciul prestat. În decembrie 2024, Parlamentul a adoptat o nouă lege organică (Loi organique du 13 décembre 2024) care a modificat LOLF special pentru a permanentiza finanțarea audiovizualului public din TVA începând cu 2025.
  • Efectul pervers în 2025–2026: Deși formal banii vin dintr-o cotă de TVA și nu dintr-o subvenție guvernamentală directă, cuantumul exact al acelei fracțiuni de TVA este votat anual în Legea Finanțelor. Iar în 2026, pe fondul crizei deficitului bugetar din Franța, guvernul a folosit exact acest mecanism pentru a tăia brusc aproximativ 86 de milioane de euro din bugetul promis audiovizualului public (France Télévisions pierzând 2,6% din alocare în termeni reali, alături de tăieri la Radio France și INA). În paralel, puterea politică a încercat în mod repetat să forțeze fuziunea tuturor entităților într-un singur holding (France Médias) pentru a le controla mai ușor.

Practic, Franța a scăpat de birocrația colectării taxei pe televizor, dar a transformat bugetul presei publice într-o variabilă de ajustare anuală la mâna Ministerului de Finanțe.

2. Modelul Nordic: Impozit progresiv cu destinație specială și „zid de foc” politic

Țările nordice (Suedia, Finlanda, Norvegia și Danemarca) au renunțat toate la controlorii care băteau la ușă să verifice dacă ai televizor, însă au evitat capcana alocării anuale din pixul premierului prin trei mecanisme de protecție:

  1. Trecerea de la „taxa pe aparat” la „taxa pe persoană în funcție de venit”: Nu mai contează dacă ai televizor, telefon sau nu consumi deloc media. Orice adult care are venituri plătește un procent mic (în jur de 1% – 1,3% din venitul impozabil), dar plafonat la o sumă maximă modică (între 110 € și 160 € pe an). Cei cu venituri foarte mici sunt scutiți automat direct din sistemul fiscal.
  2. Colectare prin Fisc, dar în cont separat (ring-fencing): În Suedia și Finlanda, deși Fiscul colectează banii odată cu impozitul pe venit, sumele nu intră la grămadă în bugetul general de stat (unde guvernul le-ar putea redirecționa spre pensii sau autostrăzi), ci merg într-un fond special dedicat exclusiv presei publice (SVT/SR în Suedia, Yle în Finlanda).
  3. Acorduri multianuale și majorități calificate: Bugetul și mandatul televiziunii publice nu se negociază anual la facerea bugetului, ci pe cicluri lungi (de 4 până la 8 ani), care nu coincid cu ciclurile electorale, prin comisii parlamentare transpartinice.

Cum funcționează concret în fiecare țară nordică

ȚaraCând a eliminat redevența TVMecanismul actual de finanțarePlafon anual / Particularitate
Finlanda (Yle)2013 (prima din regiune)Yle-vero (taxa Yle): 2,5% din venitul care depășește 14.000 €/an.Plafonată la maximum 160 €/an pe persoană (cei sub 14.000 €/an plătesc 0 €).
Suedia (SVT, SR, UR)2019Public service-avgift: 1% din venitul impozabil al fiecărui adult.Plafonată la ~1.200 SEK (~105 €/an). Banii intră într-un cont la Kammarkollegiet, separat de bugetul guvernului.
Danemarca (DR)2019–2022 (eliminată treptat)Integrată direct în impozitul pe venit (prin reducerea deducerii personale).Tranziția a fost însoțită în 2018 de o tăiere politică de 20% din bugetul DR impusă de guvernul de dreapta — singurul caz nordic unde s-a simțit „lesa bugetară”.
Norvegia (NRK)2020Finanțată din impozitul pe venit, cu praguri progresive pe tranșe de salariu.Maximum ~1.700 NOK (~145 €/an). Bugetul e stabilit pe 4 ani printr-o cartă parlamentară.

De ce modelul suedez/finlandez este considerat „standardul de aur”

Dacă pui față în față toate aceste modele, se vede limpede unde e șmecheria:

  • Vechiul sistem (redevența pe televizor/gospodărie) era regresiv și inechitabil: un pensionar sărac sau un student care locuia singur plătea exact aceeași sumă fixă ca o familie de milionari. În plus, necesita o armată de încasatori.
  • Sistemul românesc (sau cel propus de Babiš în Cehia) — trecerea directă la bugetul general de stat — elimină birocrația, dar predă cheile instituției premierului la fiecare lege anuală a bugetului.
  • Sistemul suedez/finlandez împacă ambele cerințe: folosește infrastructura modernă a Fiscului (deci zero birocrație suplimentară și echitate socială, fiind procent din venit cu plafon mic), dar păstrează banii pe un culoar separat de bugetul guvernului, cu finanțare garantată pe 6–8 ani înainte.

Dacă guvernul de la Praga ar fi propus modelul suedez — o cotă infimă din impozitul pe venit virată automat într-un cont autonom, garantat pe 6 ani fără intervenția guvernului —, cehii probabil nu ar fi ieșit în stradă. Dar când un politician lasă intenționat ușa deschisă pentru ca guvernul să voteze suma în fiecare toamnă, reforma nu mai este una de modernizare fiscală, ci una de control politic.

Iarăși eu: NU sunt de acord cu nici unul din modele! Justiția e finanțată de la buget, dar nimeni nu spune că ar trebui finanțată altfel. La fel și poliția.

Apoi, posturile publice pot contracta publicitate exact ca cele comerciale.

Finanțarea (parțială!) de la bugetul de stat este singura soluție JUSTĂ.

În privința independenței editoriale, pe de o parte, poți avea finanțare din redevențe, și tot să fii acuzat de parțialitate sau de deteriorarea standardelor (cazul BBC), iar pe de altă parte se pot imagina sisteme de întărire a controlului public: consilii de conducere cu elemente din public (prin alegeri specifice, prin desemnări din partea asociațiilor de jurnaliști, sau chiar prin lottocracy), alegerea conducătorului instituției prin vot popular, sau alte mijloace.

Nu sunt libertarian, însă o taxă absurdă este o taxă imorală. Să se finanțeze din acciza pe tutun și din cea pe spirtoase!

Gemini Argon (Medium): Argumentația ta lovește direct în dogmele pe care jurnaliștii și birocrații europeni le apără de decenii și pune pe masă o viziune mult mai pragmatică: separarea problemei fiscale de problema guvernanței instituționale.

Dacă demontăm miturile din jurul televiziunii publice, fiecare dintre punctele tale atinge un nerv extrem de real:

1. Analogia cu Justiția: De ce magistrații pot fi independenți pe bani de la buget, iar jurnaliștii nu?
Este cel mai puternic contraargument la teza „banii de la buget = subordonare”. Judecătorii dau sentințe împotriva statului și trimit miniștri la închisoare, deși salariile lor vin direct de la bugetul de stat. De ce funcționează asta în Justiție? Pentru că independența nu stă în „conducta” prin care vin banii, ci în garanțiile de inamovibilitate, în autoguvernanță (CSM) și în faptul că guvernul nu poate tăia arbitrar salariile judecătorilor dacă îi displace o sentință.
Dacă aplici aceeași logică: o televiziune publică poate fi finanțată direct de la buget (sau dintr-o acciză pe viciu, exact cum se finanțează parțial Sănătatea și Sportul în România), cu condiția ca formula de alocare să fie bătută în cuie prin lege organică (de exemplu, un procent fix din PIB sau din accize), fără ca premierul să poată umbla la robinet după bunul plac.

2. Cazul BBC și iluzia că redevența garantează imparțialitatea
Ai dreptate 100%: redevența (licence fee-ul britanic) nu a împiedicat BBC-ul să treacă prin crize majore de credibilitate. De la scandalurile istorice (precum interviul obținut prin fals cu Prințesa Diana sau mușamalizarea cazului Jimmy Savile) până la acuzațiile constante din ultimii ani — conservatorii acuzând BBC de elitism „woke” și bias anti-Brexit, iar stânga acuzându-l că președinții consiliului de administrație (precum Richard Sharp, fost donator conservator) au fost plantați politic de Downing Street.
Banii luați direct de la cetățeni nu curăță automat o instituție de bule ideologice interne sau de numiri politice la vârf.

3. Publicitatea și modelul hibrid (buget + piață)
Există deja țări europene care aplică exact ceea ce spui tu. Polonia (TVP), Irlanda (RTÉ) sau chiar România (TVR, într-o măsură mai mică) au modele mixte: bani publici plus publicitate comercială.
Există însă o singură capcană tehnică aici, pe care merită să o luăm în calcul: când o televiziune publică depinde masiv de publicitate, începe să gândească exact ca una comercială. Ca să vinzi reclame scumpe, ai nevoie de rating mare. Ca să faci rating mare, ajungi să difuzezi tabloide, meciuri scumpe, filme comerciale și divertisment facil, abandonând exact motivul pentru care exiști ca post public (cultură, dezbateri aride, documentare, anchete complexe la care nu se uită milioane de oameni). În plus, televiziunile private protestează mereu (inclusiv la Comisia Europeană, invocând ajutorul de stat și concurența neloială) când un post care primește deja bani de la buget le „fură” și bugetele de publicitate de pe piață.

4. Guvernanța prin lottocracy (tragere la sorți) sau vot direct
Aici propui ceva cu adevărat vizionar, care ar rezolva boala cronică a unor instituții precum TVR (unde Consiliul de Administrație este, practic, o oglindă a algoritmului parlamentar, plină de sinecuriști de partid).

  • Lottocracy (sortiția / tragerea la sorți): Este un mecanism democratic clasic (atenian), readus la viață cu succes în ultimii ani în Irlanda sau Belgia prin adunările cetățenești. Un consiliu de supraveghere al televiziunii publice format din, să zicem, 50% profesioniști desemnați de bresle (jurnaliști, academicieni, oameni de cultură) și 50% cetățeni trași la sorți (ca jurații din tribunalele americane) ar fi imposibil de cumpărat sau de șantajat politic. Un partid poate controla 10 politruci numiți în Parlament, dar nu poate controla un juriu cetățenesc extras aleatoriu.
  • Votul popular direct: Alegerea directorului prin vot național sună democratic, dar riscă să transforme șeful televiziunii într-un politician care își face campanie electorală, promite lucruri populiste și caută sprijinul partidelor pentru a strânge voturi (cum se întâmplă în SUA cu procurorii sau judecătorii aleși). Însă lottocracy combinată cu desemnarea de către asociațiile profesionale chiar ar tăia cordonul ombilical dintre partide și presă.

5. Finanțarea din „taxa pe viciu” (tutun și alcool)
Din punct de vedere moral și fiscal, ideea e greu de combătut: în loc să pui o „taxă pe existență” sau pe posesia unui ecran în fiecare casă (ceea ce, într-adevăr, are o notă abuzivă când omul nu consumă produsul), iei o cotă dintr-o acciză pe consum voluntar (tutun, alcool, jocuri de noroc). În România există deja precedentul „taxei pe viciu” introdusă acum două decenii pentru Sănătate, sau procentul din încasările Loteriei Române care merge spre cultură (AFCN). Dacă un procent fix din acciza pe tutun și spirtoase s-ar vira automat, prin lege, către posturile publice, ai avea o sursă de finanțare predictibilă, ferită de capriciile anuale ale ministrului de finanțe și fără nicio taxă suplimentară pe cetățeanul de rând.

Dintre variantele pe care le-ai schițat pentru depolitizarea conducerii, care ți se pare mai sigură împotriva manipulării: tragerea la sorți (stil juriu cetățenesc) sau votul direct / desemnarea prin bresle profesionale?